M-a impresionat aceasta povestire uimitoare. Dacă la începutul sec.XX acești 4 tineri români, din pacate uitați acum, au pus atata pasiune, acceptând teribila provocare de a călători pe jos 100.000 de km, cu cât mai mult se merită să acceptăm provocarea de a alerga cu pasiune pe calea spre cer, oricât ne-ar costa, pentru un premiu care nu-si pierde niciodată valoarea!
Ocolul Pămîntului în opinci
O istorie incredibilă se leagă de numele unor români, la începutul veacului douăzeci. Atleţi, temerari, aventurieri sau toate la un loc, patru studenţi în costum popular pleacă în 1910 pe drumul unei performanţe sportive şi umane unice în istorie: ocolul Pămîntului la picior, fără ajutor financiar. Mărturiile acestui film neverosimil se recompun greoi, aidoma unor diapozitive culese din ploaie, în ritmul în care lumea se grăbeşte acum.
Provocarea secolului
Vara lui 1908. În vestul Europei, globetroterrii fascinează, iar expediţiile sînt la modă. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare nemaiîntîlnită: cine parcurge 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pămîntul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi! Dumitru Dan şi Paul Pîrvu sînt studenţi la geografie în capitala Franţei, Gheoghe Negreanu şi Alexandru Pascu, la Conservatorul parizian. Anunţul îi pune pe gînduri: munceau cu ziua să se întreţină, iar banii de studii îi cîştigau din spectacole de dansuri, cîntece şi teatru popular. Toţi cei patru au 19 ani.
100.000 km, în şase ani!
Dumitru Dan, născut pe 14 iulie 1889 şi plecat din Buhuşi, atunci un sătuc la douăzeci de kilometri mai sus de Bacău îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă şi află detaliile: itinierariu la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificările vamale şi ale autorităţilor locale probează parcursul, plecare din capitala ţării de origine iar toate costurile vor fi suportate de participanţi.
În cîteva luni, peste 200 de visători se înscriu. Dintre toate itinerariile, cel al românilor e singurul acceptat. Dumitru Dan, liderul grupului, pune o singură condiţie: doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară. Nebunia ocolirii globului pămîntesc, de la expediţia lui Magellan în 1521, se împlinise în mai toate felurile, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români îşi propun dublul distanţei, în doar şase ani!
Românii care au cucerit lumea
Întorşi în România, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi deprind cunoştinţe de medicină. Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare se apucă de învăţat o altă limbă. Merg zilnic 45 de km pe jos, în zone de cîmpie, deal şi munte, în toate anotimpurile. Exersează diferite feluri de mers şi mărşăluit şi alocă două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.
Singurul impediment rămîne susţinerea materială. Aşa că învaţă sute de cîntece şi dansuri populare româneşti şi se experimentează în cîntatul la fluier şi acordeon: “Dacă sîntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci cînd să cunoască lumea românii, dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”, propune Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină susţinînd mii de spectacole folclorice, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor pînă la Casa Albă!
Tragediile unei victorii îngropate
Pe 1 aprilie 1910 începe călătoria impresionantă a celor patru. Pînă la final, trei din ei aveau să moară în condiţii dramatice: intoxicaţi cu opium în India, zdrobiţi în prăpăstiile din Munţii Chinei sau după lunga suferinţă a unei cangrene dobîndite de-a lungul miilor de kilometri parcurşi prin frigul siberian.
După ce a străbătut cinci continente, traversînd de şapte ori oceanele, şi după ce a rupt aproape cinci sute de opinci, Dan se întoarce neîmpăcat în România lui 1916: primul război mondial îi opreşte aventura, cînd mai erau zece mii de kilometri din itinerariu. În 1923, cînd completează traseul şi e primit cu onoruri la Paris, cei 100.000 de franci francezi primiţi nu mai înseamnă mare lucru: aproape 40.000 de euro astăzi, căci războiul devalorizase moneda. Mormîntul temerarului român Dumitru Dan e străjuit de o cruce de metal, fără nume, într-un cimitir din Buzău.
Drumul începe într-un aprilie ploios la Bucureşti.
Lumea în 1908
- se descoperă primul mare zăcămînt de petrol în Orientul Mijlociu
- Thomas Selfridge devine prima persoană moartă într-un accident aviatic
- Bulgaria îşi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman
- se înfiinţează FBI dar şi cluburile Internazionale Milano, Feyenoord şi Panathinaikos
- tragerea funiei şi pelota se numără printre probele JO de la Londra
Ce însemna Touring Club de France
Înfiinţată în 1890 în Franţa, asociaţia care a organizat concursul inedit avea drept scop “dezvoltarea turismului sub toate formele”. Dincolo de iniţiativele de pionierat în sport şi aventură, cum ar fi coloniile de camping sau sutele de piste de ciclism create, Touring Club a rămas în amintire pentru dotarea străzilor din Franţa cu peste 30.000 de semne de circulaţie, în 1914. Activităţile ei au încetat în 1983, deşi după al doilea război mondial număra peste 700.000 de membri!
6 traversări ale Ecuatorului a prevăzut traseul românilor în jurul lumii, alternînd emisferele pentru a evita timpul nefavorabil 1500 de mari oraşe şi 74 de ţări, la vremea aceea, a străbătul românul de-a lungul aventurii sale
________________________________________________________________
EPISODUL 1: Patru continente într-un an
Arestaţi în Danemarca, fermecînd Orientul cu dansuri populare româneşti, capturaţi de aborigeni lîngă Sydney, Pascu, Negreanu, Pârvu şi Dan au traversat între aprilie 1910 şi mai 1911 Europa, Asia, apoi Africa şi Australia
“Cerul acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală”. Sînt primele cuvinte din jurnalul de călătorie al lui Dumitru Dan, pe 1 aprilie 1910. Însoţiţi de Harap, cîinele care-i va urma aproape tot timpul, cu bagaje în spate care nu depăşesc opt kilograme, studenţii se îndreaptă spre Braşov. În cei şase ani, aveau să găsească în oraşele în care ajungeau costume şi opinci trimise prin poştă de rude, după un calendar strict.
Arestaţi după 2000 de km
După doar trei zile de la pornire, Dan, Pascu, Negreanu şi Pîrvu ajung la Budapesta. De aici pînă la Viena nu planificaseră nici o oprire, aşa că parcurg distanţa în “mers voinicesc”, după cum consemnează Dan. Prima impresie puternică o lasă capitala Imperiului Austro-Ungar, din care şi Transilvania făcea parte atunci: în o zi şi-o noapte la Viena sînt uimiţi de “cerşetorii orbi care vînd chibrituri lîngă vitrinele luxoase de pe Ring”, tramvaiele aglomerate şi funcţionarii care beau permanent capuţiner (cafea cu lapte)”.
Aici dau prima reprezentaţie, într-un teatru de cartier, şi cîştigă primii bani. Urmează Berlinul, unde poarta Brandenburg, carul cu patru cai al zeiţei Victoria şi reuşita unui al doilea spectacol alungă primele gînduri de deznădejde. La graniţa cu Danemarca apare şi primul obstacol major: un vameş “refractar la ideea de turism internaţional” îi arestează şi îi expediază în Flensburg, considerîndu-i spioni! “Ne-am lămurit cu superiorii şi apoi ne-am reîntîlnit cu bietul la vamă”, notează ironic Dumitru Dan.
“Plîngeam în faţa tabloului cu ţărani români”
Cei patru trec prin Oslo, atunci Cristiania, Stochkolm şi Helsinki, unde publicul îi consideră exotici şi autentici, repurtînd un mare succes cu spectacolele lor. De la Golful Finic la Marea Caspică, pe distanţa de 3000 de km, condiţiile aveau să devină însă mult mai aspre.
După un popas de trei zile la St. Petersburg, în care nopţile albe le-au luminat Ermitajul, românii ajung la sfîrşitul lui iulie 1910 în Moscova, care avea la acea vreme “360 de biserici şi 22 mînăstiri, dintre care Mîntuirea te lăsa fără grai, cu cupolele învelite de 350 de kg de aur!”. Dorul de acasă avea să-i răscolească în galeria Tretiakov din capitala rusă: “În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plîns ore în şir. Erau imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale noastre”.
Au fascinat Persia cu spectacole folclorice
La începutul lui octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, după care au mers 200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, pînă la Tbilisi, părăsind uşor, pentru prima oară, Europa. Între Moscova şi Teheran, au mîncat mai mult ceai, ouă şi pîine, iar ritmul a fost năucitor: “constant, minim 10 ore de mers pe zi!”.
Ajunşi în Persia peste o lună, concluzionau: “Caucazul e frumos decît orice peisaj alpin”. Teheranul, cu 200.000 de locuitori iarna iar vara cu aproape jumătate, din cauza căldurii, avînd azi aproape 10 milioane de suflete, le-a apreciat peste păsură cîntecele. Secretul e că religia nu le permitea persanilor să cînte la instrumente, aşa că românii erau o apariţie fascinantă! “Ne-am hrănit cu unt lichid, de la iliaţi, păstorii nomazi, şi ne-am mirat: în pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!”
Legenda asasinilor
Aproape de Teheran, românii s-au odihnit alături de călători persani şi armeni într-un caravanserai, han oriental pentru caravane, aflînd o poveste tulburătoare: în secolul XIII, se statornicise în acele locuri un persan bogat, Hasan Ibn Sabbih, care a fondat secta ismailiţilor. După ce a construit palate şi grădini impresionante în inima pustiului, acesta a început să adoarmă cu haşiş tineri şi să-i aducă la curtea sa. Treziţi, oamenii aflau că se află în raiul promis de Mahomed! După o vreme, tot cu haşiş, îi adormea şi îi ducea înapoi în pustiu. Crezînd că au pierdut Paradisul, bărbaţii şi femeile deveneau slugile lui Hasan, fiind în stare chiar şi de crimă, pentru a reveni în Rai! Cunoscuţi drept haşaşini, aceştia au devenit asasinii de azi. Hasan a fost ucis în 1256, de mongoli.
Persanul de la “Ibraila”
La 500 km de Bagdad, cei patru au făcut un popas la palatul unui negustor, Fawzi Ibrahim, cu turban, ochelari de aur şi mantie de mătase albă, “desprins direct din O mie şi una de nopţi, mai puţin ochelarii”. Acesta i-a găzduit şi s-a bucurat de spectacolele folclorice peste măsură, “minunea lui Allah”, oferindu-le la plecare o sumă uriaşă de bani românilor. Ibrahim a fost primul om întîlnit care avusese contact cu spaţiul românesc: drumurile negustoriei îl duseseră la Brăila, de unde păstra amintiri fermecătoare.
Şacali şi furtuni în deşertul arab
Între Bagdad, unde au vizitat Babilonul, şi Siria de azi, au mers pe Valea Eufratului alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezîndu-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!” Prin păduri de curmali, smochini şi cedrii “cu cirmcumferinţă mai mare de 25 de metri”, temerarii au ajuns la Damasc, “Ochiul Orientului”, unde au fost recompensaţi cu daruri şi bani mai ales de către români din Galaţi şi Brăila, stabiliţi aici cu afacerile!
Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, printre egipteni care “păreau contemporani cu Ramses al II-lea”, “înfioraţi de urletele şacalilor” în peregrinările la ceas de noapte, studenţii români au avansat în Africa. Pe teritoriul Sudanului, “unsprezece zile nu am întîlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”. După care, în deşertul saudit, o furtună năpraznică le-a pus viaţa în pericol: “dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cît, poate zeci de ore, pînă s-a sfîrşit”.
O lume cu sclavi şi stăpîni
Itinerariul Etiopia-Somalia-Tanzania-Mozambic i-a sleit de puteri, astfel că încheierea parcurgerii coastei de Est a Africii, prin traversarea în Madagascar, a părut izbăvitoare. Insula nu i-a impresionat pe aventurierii care se aşteptau să găsească o Africă primară, pură, şi s-au lovit de semnele colonialismului: castelul regal din Antananarivo devenise grădină zoologică, băştinaşii purtau pe umeri care cu britanici şi francezi.
Din Madagascar, la bordul unui vas, românii au pornit spre Australia, traseul pe acest continent avînd să însumeze 2100 de km. Aici, în “ţara lînii”, cum li s-a părut românilor, au vizitat oraşul Sydney, capitala Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan, îngrijoraţi că populaţia aborigenă număra în 1911 “doar 2012 suflete, faţă de 40.000, în 1788″.
7 mări şi 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul
497 perechi opinci şi 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei şase ani de călătorie
Lumea în 1910
- cometa Haley devine vizibilă de pe Pămînt
- Henry Ford vinde 10.000 automobile
- mor Mark Twain şi Lev Tolstoi
- Manchester United se mută din Bank Street pe Old Trafford
- se înfiinţează echipa de fotbal Chinezul Timişoara
Mers de 10 ore pe vapor!
Pentru a acumula cît mai mulţi kilometri, în condiţiile în care itinerariul prevedea perioade mari de traversare a mărilor şi oceanelor, cerinţele organizatorilor i-au obligat românii să meargă zilnic minim 10 ore pe puntea vapoarelor, în timpul călătoriilor pe ape. Fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, un contor cu contragreutate care calcula distanţele, echivalînd fiecare pas cu un yard, adică 91 de cm.
Capturaţi de aborigeni!
În Australia, dornici să ia contact cu băştinaşii, românii s-au aventurat într-o zonă sălbatică, la sute de kilometri de Sydney. În timp ce Pârvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu şi Dan s-au avîntat 4 kilometri în necunoscut şi s-au trezit într-o groapă adîncă de 20 de metri, capcana aborigenilor pentru animale! Cei doi au tras cu revolverele, gîndind că vor fi auziţi de colegi, dar au speriat băştinaşii, care i-au legat cu frînghii şi i-au dus în tabăra lor. Cînd membrii tribului au adormit, Pascu i-a reproşat ironic lui Dumitru Dan iniţiativa expediţiei prin junglă, “cauţi hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni”, după care s-a aruncat în foc, arzînd legăturile de cînepă şi eliberîndu-şi apoi prietenul. Arsurile la braţ ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece niciodată.
____________________________________________________________________
EPISODUL
2: India şi China înjumătăţesc echipajul
În mai 1911, la doar un an de la începutul itinerariului lor, cei patru români se află în Australia, după ce au traversat Europa, au trecut prin Asia şi pe coasta de Vest a Africii
Compensînd vitregiile acestei aventuri cu fascinaţia descoperirii de oameni şi locuri noi, Pascu, Pîrvu, Negreanu şi Dan îşi continuă senini itinerariul la capătul căruia, în 1916, ar trebui să completeze 100.000 de km parcurşi pe jos. Însă în decursul a doar cîteva luni, moartea are să înjumătăţească echipajul temerar.
Cu Brîuleţul şi Ciobanul, printre portocali!
Din Brisbane, cei patru pleacă la începutul verii lui 1911 spre Wellington, capitala Noii Zeelande, descoperind pînă la sosirea în India cele mai importante insule din arhipelagurile Asiei de sud, la bordul vapoarelor cu aburi. În Java, Borneo, Brunei şi Singapore, dansurile şi cîntecele populare româneşti sînt, ca şi pînă acum, singura sursă de venit: “Cu Brîuleţul şi Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali”, notează Dumitru Dan în jurnalul de drum.
Pentru cucerirea subcontinentului Indian pe traseul Bombay-Calcutta cei patru aveau propuse doar 62 de zile, astfel că în iulie 1911 are loc debarcarea în Bombay, la capătul unui drum pe ape la bordul vasului “Peninsular Oriental”, pornit din Sri Lanka. Surpriza a fost totală: “Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptatu sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!”
India îi lasă doar trei
Primirea spectaculoasă era departe de tragedia care avea să se petreacă “în Mumbay, crater cu oameni şi credinţe”. Românii sînt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului din capitală, un personaj captivat de călătorii. După un ospăţ copios, Dan, Negreanu şi Pârvu ies în oraş să adune cele necesare călătoriei, iar Pascu rămîne să povestească bogatului indian şi celorlaţi invitaţi peripeţiile de pînă atunci. La întoarcere, cei trei români au o privelişte care îi pune pe gînduri: toată lumea leşinată, cu pipe de opium în mînă!
“Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbuşit”, notează Dan cu amărăciune. Colegii i-au “fricţionat braţele şi tîmplele”, dar rajahul i-a liniştit, spunînd că un somn de o oră-două îl va face ca nou. Pascu nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămîneau doar trei călători, şi cîinele lor, Harap.
Un mormînt pierdut la Bombay
Trupul lui Pascu a fost înmormîntat în capitala Indiei, după ce a fost autopsiat, la cererea colegilor lui de călătorie. Rajahul indian şi-a dorit ca ceremonia funerară să se ţină după obiceiul locului, fapt care însemna o mare onoare pentru străini. “Guvernatorul statului ne-a înţeles şi l-am înhumat creştineşte”, spune Dan în jurnal. Cei trei rămaşi au anunţat familia şi Touring Club de France, după care s-au hotărît să continue drumul în numele acestui sacrificiu.
Tristeţe pe coasta Africii
Drumul a continuat prin Benares, spre Calcutta, dezvăluind “cea mai variată ţară din punctul de vedere al climei, oamenilor şi obiceiurilor”. Priveliştile, însă, nu i-au mai impresionat o vreme pe cei trei români îngînduraţi. Notiţele sînt tot mai rare în jurnalul de călătorie al lui Dan. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town. Metropola îi şochează prin nedreptăţile sociale, mai mult decît prin frumuseţe: “Inima ţi se strînge cînd ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi”.
Dar oraşul sud-african e doar punctul de plecare pentru parcurgerea coastei de vest a continentului african, prin Congo şi Gabon, pînă în Senegal. În 1911, singura ţară independentă din Africa era Liberia!
Călătorii au poposit aproape o săptămînă la Tenerife, în Insulele Canare, ajunşi aici cu un vas din portul senegalez Saint-Louis. Clima blîndă, fructele şi odihna i-au refăcut după “străbaterea coastei africane epuizantă, uscată şi săracă”, pentru aventura uriaşă care avea să urmeze: America de Sud.
Spectacole cu sala plină la Rio
În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici. Românii deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. Oraşul brazilian e mult diferit de cel pe care îl studiaseră Pârvu, Negreanu şi Dan, “cu străzi întortocheate, pieţe murdare şi case dărăpănate”, iar motivul îl află în prima zi de şedere: în 1904, guvernul împrumutase 8,5 milioane de lire sterline de la Marea Britanie pentru recontrucţia urbei, devenită port “dotat exemplar, cu clădiri monumentale”.
Cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor se leagă de Rio. Sala teatrului Diamantina din oraşul brazilian a fost zile întregi plină la dansurile şi cîntecele populare ale celor trei. Mai mult decît atît, Dan are ideea organizării de prelegeri şi conferinţe în care să împărtăşească localnicilor experienţele contactului cu locuri şi oameni pe care îi descoperiseră: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului!
O noapte printre jivanos
Traseul sud-american continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. Natura îi fascinează iar diversitatea încă păstrată la nivelul populaţiilor băştinaşe îi copleşeşte. O întîlnire memorabilă are loc în sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru. Cei trei călători, împreună cu un ghid localnic, se apropie de o aşezare de jivanos, trib de indieni cu o istorie milenară. La marginea satului, ghidul “suflă dintr-un corn uriaş, fără să ştim de ce, şi i se răspunde din junglă cu un sunet similar”. Românii au vrut să continuie drumul, dar spaima de pe chipul ghidului i-a oprit: “Dacă şeful tribului ne-ar fi răspuns cu două sunete, am fi putut trece nestingheriţi, dar un singur sunet însemna că vrea să ne cunoască!”
Cei trei tineri au petrecut o noapte alături de jivanos, “bărbaţi cu pieptul vopsit în roşu şi negru”, hrănindu-se în colibe cu fructe şi cartofi preparaţi după reţete “pentru care restaurantele din Paris ar da bani grei”. Apoi, au rămas o noapte într-un trib de indieni itucalli, lîngă Guayaquil, unde Dumitru Dan a fost muşcat de “o coropişniţă ciudată”, fiind operat pe viu de un doctor “care părea mai degrabă paznic de doctori”.
Au dormit cu “vînătorii de capete”!
Indienii jivanos din zonele nordice ale Americii de Sud, alături de care cei trei călători români au petrecut o noapte memorabilă, erau denumiţi şi “vînătorii de capete”, fiind printre puţinele triburi amazoniene care au păstrat tradiţia decapitării inamicului şi a păstrării craniului acestuia, prin mumificare! Procedura prevedea înlăturarea oaselor craniului, tratarea pielii cu soluţii din ierburi şi umplerea scalpului cu nisip fierbinte. Capul se contracta, mişcorîndu-se pînă la dimensiunea de doi pumni! După ce buzele şi pleoapele erau cusute, rezultatul devenea un simbol cu conotaţii magice.
În inima Orientului Extrem
Drumul pe ape îi duce pe temerarii români în San Francisco, unde însă poposesc numai trei ore, de aici îmbarcîndu-se către Yokohama. Exact drumul invers parcurs de Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, din Ocolul Pămîntului în 80 de zile. Traversarea Pacificului cu vasul Rangoon a durat 27 de zile, timp în care cei trei au parcurs pe punte 1.400 de kilometri!
Cele două zile petrecute în Tokyo i-au legat definitiv pe drumeţi de lumea Orientului Extrem, unde “simplitatea şi cinstea sînt o artă pe străzi”, iar “cele paisprezece feluri de mîncare cu care am fost serviţi în casa unui profesor de japoneză” le-au schimbat pentru totdeauna “gustul despre bucătărie”.
Doar doi, după doi ani de drum
Din lumea niponă, românii intră în China prin Hong Kong, trecînd prin Canton (astăzi Guangzhou) şi stabilind ca destinaţie finală a acestei etape de traseu oraşul Pekin, capitala Beijing de azi. Itinerariul presupune traversarea munţilor Nau Lin, pe poteci înguste, sub care se deschideau prăpăstii fioroase. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers prin acest decor, o ploaie măruntă îngreunează şi mai mult avansarea. Cei trei merg în şir indian, sprijinindu-se în bastoane de lemn, ascuţite. Un strigăt şuierător îi încremeneşte. Din faţă, Dan întoarce privirea spre Pârvu: Negreanu se rostogolea lovindu-se de stîncile ude şi se prăbuşi într-un pîrîu. Cei doi colegi îl trag cu frînghiile şi îl întind, dar Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însîngerat”. Dan fuge spre primul sat, reuşeşte să se înţeleagă cu un călugăr care ştia puţină engleză, şi se întoarce cu doi chinezi în ajutor, cînd noaptea se lăsase deja. “Vînăt şi tremurînd” îl poartă pe muribund într-un hamac pînă în sat, dar nu găsesc doctor. Merg 10 kilometri pînă la spitalul unui orăşel, însă aici nu există medic de gardă, apare unul abia în zori. La şapte dimineaţa, Dumitru Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor, dar cînd se întoace la spital îl găseşte pe Negreanu mort.
67 grade Nord şi 40 grade sud au fost coordonatele extreme atinse în expediţie
Lumea în 1912
- Roald Amundsen atinge Polul Sud
- începe Primul Război Balcanic
- Casimir Funk formulează conceptul de vitamină
- I.L. Caragiale moare în iunie
_______________________________________________________________
EPISODUL 3: Victoria solitară a lui Dumitru Dan
Doi membri ai echipajului românesc decedaseră după numai un an: Pascu intoxicat cu opium în India şi Negreanu prăbuşit în prăpăstiile Chinei.
Rămaşi cîteva zile în China, pentru a-şi îngropa camaradul pierit într-un accident dramatic, cei doi temerari români, Dumitru Dan şi Paul Pârvu, se întăresc pentru miile de kilometri rămase de parcurs. Pentru ei urmează Alaska, apoi străbaterea Americii de Nord şi Caraibelor. Întreruptă de Primul Război Mondial, călătoria e încheiată abia în 1923, la Paris.
Drumul crîncen prin Siberia şi Alaska
Din zona Pekinului, capitala Beijing de astăzi, românii pleacă îndureraţi către portul siberian Nikolaevsk şi apoi în peninsula Kamchatka, la sfîrşitul toamnei lui 1912. În estul Siberiei cumplite, cei doi aveau să petreacă iarna acelui an, “1.150 de kilometri prin viscol şi geruri fără egal”. Cînd zăresc dîre de fum într-una din zilele interminabile, verifică hărţile şi văd că nu există nici o localitate. În realitate, ajunseseră la strîmtoarea Bering, iar petele negre pe cer erau de la fumul unui vapor! “Trei zile am stat la bordul vasului olandez Sekeveningen, mai cu seamă pentru că eram flămînzi”.
Încă din prima zi aici jurnalul lui Dan menţionează scurt: “Temperatură de minus 37 grade, mîini jupuite de frig, proviziile îngheţate”. Printre sate de eschimoşi, românii avansează spre Skagway, Juneau şi se opresc la Vancouver. Dan observă primele probleme la Pârvu: “E prea tăcut, el, care rîdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.
După trei ani, în Europa
După ce participă la o vînătoare canadiană de urşi bruni, “în care capcana e legată de un buştean uriaş, astfel că animalul prins fuge tîrînd greutatea după el şi istovind iute”, românii coboară spre Seattle, Portland şi San Francisco, refăcînd sumarul lor buget cu serii de spectacole folclorice. În cele trei zile petrecute la San Francisco, Dumitru Dan exclamă: “Cîtă diferenţă de la pîinea îngheţată la portocalele parfumate!”. Străbătînd California, ajung în Mexic şi mai departe, pînă în Panama, de unde se îmbarcă pe un transatlantic cu destinaţia Gibraltar.
Prima întoarcere în Europa după mai bine de trei ani nu le lasă vreme de răgaz. Fără popasuri notabile, au “alergat şuierător” din Tanger la Tunis, Sicilia, Elveţia, Franţa şi Olanda, de unde au trecut cu vaporul în Anglia, la Dover. Capitala Londra avea să îi fascineze pe români: “De necrezut! Sînt aici mai mulţi scoţieni decît la Glasgow, mai mulţi irlandezi decît la Dublin şi mai mulţi catolici decît la Roma!”.
Găzduiţi la Casa Albă
Ultimul spectacol al celor doi în Marea Britanie se ţine la Edinburgh, de unde află că o companie de transport, Allen Line, oferă 100 de locuri gratuite pentru cursa transatlantică: era semnul că scufundarea Titanicului, în aprilie 1912, încă zguduia oamenii. Timp de 10 zile, Pârvu şi Dan navighează de la Glasgow la Quebec, stîrnind hazul marinarilor cu cele 10-12 ore de mers pe puntea vasului. Din zona Marilor Lacuri, prin Cleveland, Toledo şi pînă la Detroit trec alte 20 de zile, iar vizitarea uzinelor Ford e umbrită de veştile din ţară.
Pe 30 iulie 1914, “titlul din ziarul Românul te lăsa fără grai: Europa sub arme”. Pe 5 august, titlul avea să devină “Europa în flăcări”. Românii sînt primiţi de guvernatorii statelor Delaware şi Maryland, apoi sînt invitaţi să petreacă o zi chiar la Casa Albă, pe 24 decembrie 1914! Renumele lor era în creştere, iar spectacolele şi conferinţele lor sînt chiar aşteptate în Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama.
Ultimul blestem, al singurătăţii
Ajuns în Jacksonville, Florida, Pârvu se prăbuşeşte: “Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se oprească”, notează Dan. Două săptămîni petrec împreună cei doi prieteni, fără să ştie că nu se vor mai vedea niciodată.
Pârvu îl roagă pe Dan să i-l lase alături pe Harap, credinciosul cîine care îi urmase încă din prima zi de drum, pe 1 aprilie 1910, şi îi transmite un mesaj răscolitor camaradului: “Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Ştiam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pămîntul patriei, dar n-a fost cu putinţă. Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!”.
Dumitru Dan îşi continuă drumul, singur şi zguduit. Peste cîteva luni, în mai 1915, Pârvu avea să moară cu ambele picioare amputate.
Primit de preşedintele Cubei
Ajuns singur în Havana, la 18 ianuarie 1915, după şase luni de periplu american, Dan e primit cu mare fast, întîlnind cea mai călduroasă atmosferă: “Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii”. O lună de zile i-a trebuit călătorului să se refacă după ultimul şoc, cel al ingurătăţii.
Nici conferinţele pe care le-a susţinut aici, nici faptul că a fost invitat de preşedintele cubanez Mario Menocal la o întîlnire privată nu l-au entuziasmat prea mult: “Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plîns şi am mers mai departe”. Traseul continuă prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela, pentru ca în aprilie 1915 Dan să se afle la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, cu care ajunge la Lisabona.
Victoria de după război
După o escală în Malta, Dumitru Dan e arestat la Salonic de un ofiţer britanic care îl consideră spion, după ce i-a găsit în bagaje reviste din toate colţurile lumii. Europa se afla în plin război, iar românul este expediat la Londra, pentru anchetă, unde ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive britanice fac presiuni şi e, în cele din urmă, eliberat şi retrimis la Salonic. De aici însă, Dan e obligat de mersul războiului să întrerupă traseul stabilit şi se întoarce în ţară, cînd mai avea doar 4.000 de km de parcurs din cei 100.000!
Abia în vara lui 1923, cînd Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase, Dan pleacă din Bucureşti, pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversînd nordul Italiei şi Elveţia. Soseşte la Paris pe 14 iulie 1923, ziua naţională a Franţei şi cea în care călătorul temerar împlineşte 34 de ani. Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast şi i se înmînează cei 100.000 de franci devalorizaţi, împreună cu titlul de campion mondial (facsimil).
40.000 euro însemnau în 1923 cei 100.000 de franci primiţi de Dumitru Dan pentru parcurgerea pe jos a celor 100.000 de km
500.000 euro ar fi fost astăzi valoarea premiului în 1908, cînd Touring Club de France a lansat concursul
Lumea în 1923
- din cauza inflaţiei, 1 dolar se schimbă cu 4.200.000.000.000 mărci germane
- în Suedia se comercializează primul frigider pentru uz casnic
- se inaugurează prima linie de cale ferată construită de români în Transilvania, pe ruta Salonta – Chişineu-Criş
- se înfiinţează clubul Rapid Bucureşti, iar “naţionala” dispută partida cu numărul 5 din istorie
______________________________________________________________________
EPILOG:
Interviu cu Steliana Sârbescu, fiica temerarului Dumitru Dan
Dumitru Dan a murit sărac, la 90 de ani, în 1979. Cei 100.000 de franci francezi pe care i-a primit ca premiu în 1923 nu mai valorau, după Primul Război Mondial, decît 40.000 de euro, în zilele noastre. În cimitirul din Buzău, mormîntul lui e acoperit cu buruieni şi străjuit de o cruce din fier, pe care nu scrie nimic
În Beceni, la 30 de km de Buzău, fiica lui Dumitru Dan şi nepoţii acestuia mai păstrează doar o mînă de fotografii din aventura fabuloasă a temerarului român.
La 82 de ani, Steliana Sârbescu nu regretă că familia nu s-a bucurat niciodată de averea pe care tatăl ei ar fi trebuit să o primească: “A vrut să fie personajul unei călătorii fără egal şi a reuşit. Sînt tristă doar că lumea l-a uitat”. Fiica lui Dumitru Dan aude cu greu şi vede doar umbre. E îngrijită de doi dintre fiii ei, mai ales că se deplasează doar cu ajutorul unui cadru.
- Doamnă Sârbescu, finalul călătoriei lui Dumitru Dane unul amar.
- Tata a ştiut în 1923, cînd a parcurs ultimii kilometri, că francul se devalorizase. Dar moartea colegilor lui pe traseu şi faptul că era un om incredibil de încăpăţînat şi puternic l-au făcut să meargă pînă la capăt. În plus, el era foarte patriot: l-au făcut campion mondial, în numele României, lucru care nu putea fi cumpărat cu nimic, pentru el.
-Ce i-a rămas tatălui din această aventură?
- O colecţie de autografe ale celebrităţilor epocii, de peste tot din lume. O altă colecţie de bancnote şi suveniruri. Nişte fotografii… Dar toate s-au risipit între timp.
- Cum a fost viaţa lui Dumitru Dan după această călătorie?
- A vrut să cumpere un hotel în Bacău, dar afacerile au mers prost, se anunţa deja Al Doilea Război Mondial. Mai apoi, a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale. Conferenţia prin ţară despre aventurile lui, era invitat în şcoli şi facultăţi, le arăta mărturiile.
-A fost vreodată ceea ce numim un om bogat?
- Nicidecum! Gîndeşte-te că a vrut să editeze o lucrare de mare amploare despre locurile şi culturile pe care le-au întîlnit. Ei bine, nici măcar pentru asta n-au mai rămas suficienţi bani! Noi am trăit în Buzău şi aici s-a prăpădit şi el, la 90 de ani, perfect lucid şi cu o sănătate de fier! Se născuse pe 14 iulie 1889, chiar de ziua Franţei!
Mormîntul fără nume
Au durat ore întregi pînă am reuşit să găsim mormîntul lui Dumitru Dan, în Cimitirul Eroilor din Buzău. Şi n-am fi reuşit singuri niciodată, cîtă vreme numele călătorului nu există pe vreo cruce. Un bătrîn ne-a oprit pe alei: “Pe cine căutaţi?”. “Pe Dumitru Dan, cel care…” “A, care a ocolit lumea! Nu vine nimeni la el, de ani buni, mai fac eu curat, din cînd în cînd, pe aici”.
Sub iarba crescînd în valuri revoltate, o pereche de opinci se odihneşte.
Sursa: http://www.gsp.ro/gsp-special/superreportaje/ocolul-pamintului-in-opinci-gazeta-reface-traseul-incredibil-al-celor-4-romani-care-au-cucerit-lumea-252586.html
După mai bine de 5 ani de la cele 3 săptămâni petrecute în India, acum îmi stau în fată 3 săptămâni de Africa! Asta pentru că am avut harul de a fi invitat să fac parte din echipa ce va monta si pune în functiune o statie radio crestină în sudul Ugandei! Detalii mai multe despre acest proiect, coordonat de fratele Radu Muresan – redactor sef la RVE Cluj, gasiti in filmuletul de mai jos.
