Am un respect deosebit pentru cei ce au indurat persecutii sau martiraj pentru credinta lor. Ca tanar, in vremea regimului comunist ma asteptam si chiar eram pregatit (ziceam eu atunci) sa sufar pentru Cristos. In decembrie 89 cand a venit Revolutia ma gandeam ca am pierdut pentru totdeauna aceasta sansa. Si totusi …
Agitatia asta pe tema pasapoartelor biometrice, ca preludiu a vremurilor apocaliptice, ne aprinde din nou imaginatia. Oare ce urmeaza? Vom fi obligati peste putina vreme sa acceptam implantarea cip-urilor pe mana dreapta sau pe frunte, ca semn al fiarei? Vom avea oare puterea sa le refuzam indiferent de consecinte? Vine prigoana? Suntem pregatiti de martiraj? Exista multa framantare si teama privitor la aceste intrebari. Si totusi …
Se pare ca ne place sa ne aruncam cu imaginatia noastra in ape foarte adanci si astfel pierdem din vedere pericolele prezente, purtand grija celor viitoare. E mai interesant sa ne framantam mintea cu scenarii apocaliptice, decat sa veghem asupra cugetului nostru pentru a-l pastra curat, si suntem mai putin entuziasmati de iminenta venirii lui Cristos dupa Mireasa Sa, decat de semnele aratarii lui Anticrist.
APASA AICI
Astazi am facut imprudenta sa butonez televizorul pe un program de stiri in timp ce o asteptam pe sotia mea sa se pregateasca pentru a merge la biserica, fiind seara de rugaciune. Si peste ce dau? Ceremonia investirii noului presedinte al Statelor Unite! Imi zic: e moment istoric, merita sa zabovesc pentru a-l urmari.
Priveam cu interes desfasurarea festivitatii si ascultam comentariile celor din studioul televiziunii. Dupa o succesiune de imagini care prezentau in direct sosirea inaltilor demnitari americani, in special fosti presedinti cu sotiile lor si dupa inceperea oficiala a ceremoniei, este anuntat ca binecunoscutul pastor Rick Warren va rosti rugaciunea inainte ca Barack Obama sa depuna juramantul ca presedinte! Pastorul vine la microfon. Simteam ca urmeaza un moment cu incarcatura spirituala deosebita. Intradevar, imaginile surprindeau oameni cuprinsi de reverenta in timp ce Warren inalta rugaciunea plin de pasiune. Acest tablou pe mine m-a patruns, si era firesc sa fie asa. Comentatorii nostri de la televiziune insa au fost de-a dreptul stanjeniti. Ar fi fost de bun simt ca cineva sa traduca rugaciunea, ca sa inteleaga tot romanul despre ce e vorba. Dar cei din studioul de la Bucuresti comentau, sfidand-o. Unul a zis ca ar fi bine ca in timpul rugaciunii sa se abtina de la comentarii. Totusi n-au rezistat. Si ca sa rezolve problema, au pus publicitate peste rugaciune, socotind ca momentul e neinteresant.
Mi-a lasat un gust amar aceasta atitudine care arata o realitate trista, insa gandindu-ma putin, am inteles ca asa e la noi. Romanii cand vad la vreo ceremonie un sobor de preoti, stiu ca-i vorba doar de un ritual plictisitor. Si cam acelasi lucru au vazut si in rugaciunea pastorului Rick Warren. Cel putin cei de la televiziune.
E cu adevarat trista aceasta realitate: cei mai multi semeni de-ai nostri privesc rugaciunea ca ceva formal, sec, si nu ca cea mai puternica forta care poate schimba istoria.
