ceas_    „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii”

2Petru 3:9

     Uneori trenurile întârzie. Noi înșine adesea întârziem. În lumea noastră grăbită, întârzierea apare ca o chestiune frustrantă, pentru că nimeni nu e dispus să aștepte în plus. De la bebelușul care adulmecă pieptul mamei nerăbdător să-și astâmpere foamea, și până la cei încovoiați sub povara bătrâneții, cu toții devenim neliniștiți și agitați când lucrurile dorite se lasă prea mult așteptate. Avem așteptări care se îndreaptă spre oamenii dragi de lângă noi, așteptări care se îndreaptă spre cei puși în poziții de autoritate, dar mai ales, avem așteptări și dorințe care se îndreaptă spre Dumnezeu.
Rugăciunile ne sunt pline de cereri, iar aceste cereri își caută suportul în promisiunile lui Dumnezeu. Privim și noi la aceste promisiuni, precum Avram odinioară, când plin de frământare îl întreba pe Dumnezeu: „ce-mi vei da? Căci mor fără copii.”(Genesa 15 :2) Ne pare atât de greu să așteptăm cu nădejde, când nu se întrevede împlinirea! Dar și mai greu, este când batjocoritorii ne dau târcoale spunând: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții nostri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” (2Petru 3:4)

     Așadar, pare legitimă întrebarea : întârzie Dumnezeu? Sau poate întârzierea e doar o percepția a noastră? Subiectul acesta îmi aduce în minte versurile unei vechi cântari:

Pentru ce carele Tale vin aşa încet?
Pentru ce carele Tale, Doamne, zăbovesc?
Azi când lupta-i mare şi drumu-i greu tare,
Pentru ce carele tale Doamne zăbovesc?

     Privind în Scriptură găsim că oamenii lui Dumnezeu au traversat perioade lungi de așteptare până să vadă zorii ce vesteau împlinirea făgăduințelor. Aminteam mai devreme de Avram. Când Dumnezeu i-a făcut prima promisiune, pe vremea când era în Haran, Avram avea 75 de ani (Genesa 12:4). Dumnezeu i-a cerut să iasă din țara, rudenia și casa tatălui său. Avram ascultă îndată, însă promisiunea de a deveni un neam mare, ca stelele cerului si ca nisipul mării, era departe de a se împlini. Oare de ce nu a grăbit Dumnezeu împlinirea promisiunlor Sale față de Avram, și a lăsat să treacă 25 de ani până să se nască fiul făgăduinței, Isaac? Iar apoi, de ce oare, când Avraam îsi savura bucuria văzându-și fiul promis deja mare, Dumnezeu îi cere să-l aducă ca ardere de tot ?
Mergând mai departe, putem constata că evenimentele mult așteptate se derulează în continuare foarte încet, părând că Dumnezeu nu se grăbește deloc. Isaac se căsătorește târziu, la 40 de ani (Genesa 25:20), luându-și ca soție pe Rebeca, care era stearpă. Urmează o așteptare de încă 20 de ani (Genesa 25:26) până Dumnezeu să asculte rugăciunea lui Isaac, și Rebeca să nască pe cei doi fii: Esau și Iacov. Urmărind în continuare acest fir al promisiunilor care întârzie, constatăm că și Iacov are de așteptat mai mult decât și-ar fi imaginat. El slujește șapte ani s-o primească de soție pe Rahela, dar o primește pe Lea. Urmează alți șapte ani de așteptare slujind lui Laban până să-și împlinească visul de a o avea pe Rahela de soție.
Iosif de asemenea, are de parcurs un drum lung și greu de la visele pe care Dumnezeu i le-a dat și până la împlinirea lor. Vândut de frați, uitat în închisoare de cel căruia îi făcuse bine, drumul lui n-a fost nici ușor și nici scurt până să devină cel mai înalt dregător al Egiptului, al doilea după Faraon. Moise la rândul lui, trece printr-o școală lungă de 40 de ani, până să poată fi folosit de Dumnezeu ca izbavitor al poporului Israel din robia egipteană. David apoi și el, are parte de o așteptare grea și îndelungată, trăind ca fugar, urmărit de Saul, și abia după vreo 38 de ani de la momentul ungerii lui ca împărat de către Samuel, vine vremea ca el să urce pe tron.

     Toate aceste exemple ne fac să tragem concluzia că întârzierea lui Dumnezeu, deși cel mai adesea este neînțeleasă de noi, nu este întâmplătoare, ci are un scop precis: acela de a ne forma ca oameni destoinici, pregătiți să ne îndeplinim chemarea ce am primit-o de la Domnul.
De fapt, Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt un proces de încercare a credinței noastre.
Apostolul Petru ne scrie în prima sa epistolă că: „încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Hristos” (1Petru 1 :7). Chiar dacă procesul acesta, prea lung am spune noi, al încercării credinței, asemănat cu un foc în care se purifică aurul, este neplăcut, trebuie să nu uităm că el este parte din planul bun a lui Dumnezeu pentru noi.
Așteptarea la care suntem supuși este de asemenea și un examen în ceea ce privește capacitatea noastră de a rămâne într-o stare de veghere. Subiectul acesta ne este adus în atenție în Pilda celor zece fecioare. Așteptându-l pe mire, toate cele zece au adormit, și aceasta s-a întâmplat „fiindcă mirele zăbovea” (Matei 25 :5). De asemenea, în Matei 24:48 și în Luca 12:45 este arătat că robul rău zice în inima lui :„stăpânul meu zăbovește să vină”. Această presupunere privitor la faptul că stăpânul zăbovește, aduce consecințele cele mai grave asupra acestui rob.
Ceea ce învățăm de aici este că niciodată n-ar trebui să gândim că Dumnezeu va întârzia să vină cu judecata Sa, și astfel să ne permitem să fim neglijenți cu viața noastră, permițându-ne să trăim în păcat. În această lume în care trăim, foarte mulți oameni își amână pocăința, gândind că vor avea șansa de-a se pocăi în ultima clipă, la fel ca tâlharul de pe cruce, și ignoră avertizarea dată de Domnul Isus: „Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Luca 12 :40)
Cu siguranță Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt testul prin care ne este verificată capacitatea de a fi vegheatori.
Și dacă totuși Dumnezeu nu se grăbește să aducă judecata, este doar pentru faptul că în îndelunga Lui răbdare dorește ca oamenii să se pocăiască. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost arătată față de lumea stricată în vremea lui Noe (1Petru 3:20) și este arătată și în prezent pentru lumea noastră. Cei sfinți își doresc ca așteptarea lor să se încheie cât mai curând, pentru a putea fi împreună cu Mirele lor în cer. Martirii ar dori și ei, spune Apocalipsa, venirea mai degrabă a judecății lui Dumnezeu (Apoc.6 :9). Dumnezeu însă, mai are încă har pentru omenire, și deși pare că își întârzie venirea, nu se întâmplă altceva decât ce găsim scris în 2Petru 3:9 și anume că: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință”.
Așadar, Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
În ultimă instanță, aș dori să mai spun că percepția noastră referitoare la ideea că Dumnezeu ar întârzia, este determinată de faptul că ne raportăm la felul în care măsurăm noi timpul, folosind unitățile pământești de măsură, respectiv: secunde, minute, ore, zile, saptămâni, luni, ani, decenii, secole și milenii. Dumnezeu este mai presus și dincolo de toate acestea, dincolo de timp și dincolo de spațiu, pentru că El le-a făcut să existe. Când vom părăsi pământul, pentru a fi acasă la Domnul, vom ieși din sfera limitărilor determinate de spațiu și timp, și vom pricepe ce aici ne-a fost imposibil să pricepem. Până atunci însă, să rămînem tari în credință indiferent de circumstanțe, să fim mereu vegheatori, să nu abuzăm de îndelunga rabdare a lui Dumnezeu și să nu uităm „că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o zi”! (2Petru 3 :8)

Anunțuri