Eseuri


cerere-in-casatorie-parada-gay-1024x768

Sunt stupefiat și simt că nu mai vreau să tac. De fapt de ce aș tăcea, când nefirescul, absurditatea, anormalul, sunt promovate într-un mod agresiv?

Sămbătă 25 iunie 2016 a avut loc la București pe șoseaua Kiseleff o paradă gay numită „Marșul diversității”, manifestație la care s-a simțit datoare să participe și doamna Violeta Alexandru – ministru delegat pentru Consultare Publică și Dialog Civic.  Tot sâmbătă, în Londra, un polițist care făcea parte din dispozitivul forțelor de ordine care însoțea parada Gay Pride, a ieșit din rânduri, a îngenunchiat, a făcut o declarație de dragoste iubitului său și l-a cerut în căsătorie, în aplauzele și uralele celor din jur.

Am senzația că lumea în care trăim o ia rău de tot la vale. Ajungem să ne entuziasmăm și să apaludăm tot ce e atipic și tot ce pare senzațional, renunțând la orice semnificație a conceptelor de normal și de anormal. Ni se induce ideea că de fapt nici nu există „normal” și „anormal”. Noi, dar mai ales copiii noștri, suntem bombardați cu mesajul că orice orientare sexuală trebuie considerată normală și firească. Adică a fi lesbiană, gay, bisexual sau transgender, este la fel de normal și de acceptabil precum e a fi heterosexual. Că la fel de bine se pot iubi și se pot căsători între ei, doi bărbați sau două femei, precum o fac un bărbat și o femeie.

Nu doresc să ofensez pe nimeni prin încercarea mea de a atrage atenția asupra a ce înseamnă normalitate, dar cu toții recunoaștem că aceasta există. Nimeni nu acceptă că e „normal” să fii orb, în ciuda faptului că există destui oameni nevăzători. Nimeni nu acceptă că e „normal” să nu ai o mână sau un picior, dar sunt destui invalizi de acest fel. Aceste categorii de oameni și altele asemenea lor, constituie grupuri minoritare în societate, demne de tot respectul nostru, dar niciodată nevăzătorilor sau invalizilor nu le trece prin minte să pretindă societății că dizabilitățile lor ar trebui să fie considerate „normale”. Da, oamenii cu dizabilități nu ne sunt inferiori, ci îi privim ca fiind normali, dar nicidecum dizabilitatea în sine nu o considerăm normală, pentru că ea nu este normală.

Dacă e să mă adresez direct ție, dragă membru a comunității LGBT, îmi pare rău că trebuie să-ți spun că eu nu pot considera „normală” ideea de diversitate pe care tu și prietenii tăi o promovați! Vrei nu vrei, trebuie să recunoști că tu ca persoană, trăiești în această lume pentru că mama și tatăl tău, prin unirea lor intimă, au făcut posibilă venirea ta în lume! E în natura lucrurilor ca o relație normală de cuplu să aibă ca rezultat procreerea! Sigur că există și cupluri normale infertile, dar aceasta este exceptia și nu regula. Este anormalitatea și nu normalitatea!

Stimați membri ai comunității LGBT, vă simțiți în situația de a fi discriminați? Nu sunteți nici primii nici singurii. Spre exemplu, puritanii din Anglia secolului XVII au fost discriminați și chiar persecutați. Drept urmare, au trecut Atlanticul și au întemeiat colonii proprii, aducându-și astfel contribuția la formarea Statele Unite ale Americii. Tot aici, mai târziu au apărut mormonii, care și ei au fost discriminați. Cum au reacționat ei? S-au adunat într-un spațiu pe care l-au dorit al lor, formând astfel statul Utah. Iertați-mi îndrăzneala, dar dacă îndepliniți criteriile pentru ceea ce înseamnă normalitate, de ce nu urmați aceste exemple? De ce nu alegeți să trăiți ca și comunitate LGBT, complet izolați de comunitatea heterosexuală? Dacă vi se pare că am mers prea departe, dați-mi voie să vă spun că și voi mergeți mult prea departe când pretindeți să acceptăm ca „normale” preferințele voastre sexuale. Nu, n-au cum să fie normale atâta vreme cât nu vă oferă autonomie, atâta vreme cât fiecare ființă umană se naște datorită unui bărbat și datorită unei femei și niciodată altfel !

Am evitat intenționat să folosesc argumente care au de-a face cu valorile creștine. Totuși, e de bun simț să acceptăm că perpetuarea speciei umane ,are loc în baza Legilor pe care Dumnezeu le-a stabilit de la început. În lumea de astăzi, tot mai mult, noțiunile de bine și rău, corect și greșit, normal și anormal, tind să nu mai aibă o consistență bine definită. Cu cât mai mult aceste noțiuni le vom raporta la preferințele noastre subiective și nu la autoritatea Cuvântului revelat a lui Dumnezeu, cu atât mai mult ne vom îndrepta spre ruină, spre dezastru.

Aceste rânduri le-am scris din dorința de a face o pledoarie pentru normalitate. Pentru bun simț. Pentru decență. Dragi prieteni din comunitatea LGBT, faptul că țineți neapărat să vă afișați în public identitatea voastră diferită de a majorității covârșitoare a celorlalți, făcând-o adesea cu nonșalanță și ostentativ, asta nu ajută nimănui. Dimpotrivă, crează dezbinare. Singura cale spre normalitate, trece printr-o pocăință autentică și prin puterea eliberatoare a jertfei lui Cristos !

ceas_    „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii”

2Petru 3:9

     Uneori trenurile întârzie. Noi înșine adesea întârziem. În lumea noastră grăbită, întârzierea apare ca o chestiune frustrantă, pentru că nimeni nu e dispus să aștepte în plus. De la bebelușul care adulmecă pieptul mamei nerăbdător să-și astâmpere foamea, și până la cei încovoiați sub povara bătrâneții, cu toții devenim neliniștiți și agitați când lucrurile dorite se lasă prea mult așteptate. Avem așteptări care se îndreaptă spre oamenii dragi de lângă noi, așteptări care se îndreaptă spre cei puși în poziții de autoritate, dar mai ales, avem așteptări și dorințe care se îndreaptă spre Dumnezeu.
Rugăciunile ne sunt pline de cereri, iar aceste cereri își caută suportul în promisiunile lui Dumnezeu. Privim și noi la aceste promisiuni, precum Avram odinioară, când plin de frământare îl întreba pe Dumnezeu: „ce-mi vei da? Căci mor fără copii.”(Genesa 15 :2) Ne pare atât de greu să așteptăm cu nădejde, când nu se întrevede împlinirea! Dar și mai greu, este când batjocoritorii ne dau târcoale spunând: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții nostri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” (2Petru 3:4)

     Așadar, pare legitimă întrebarea : întârzie Dumnezeu? Sau poate întârzierea e doar o percepția a noastră? Subiectul acesta îmi aduce în minte versurile unei vechi cântari:

Pentru ce carele Tale vin aşa încet?
Pentru ce carele Tale, Doamne, zăbovesc?
Azi când lupta-i mare şi drumu-i greu tare,
Pentru ce carele tale Doamne zăbovesc?

     Privind în Scriptură găsim că oamenii lui Dumnezeu au traversat perioade lungi de așteptare până să vadă zorii ce vesteau împlinirea făgăduințelor. Aminteam mai devreme de Avram. Când Dumnezeu i-a făcut prima promisiune, pe vremea când era în Haran, Avram avea 75 de ani (Genesa 12:4). Dumnezeu i-a cerut să iasă din țara, rudenia și casa tatălui său. Avram ascultă îndată, însă promisiunea de a deveni un neam mare, ca stelele cerului si ca nisipul mării, era departe de a se împlini. Oare de ce nu a grăbit Dumnezeu împlinirea promisiunlor Sale față de Avram, și a lăsat să treacă 25 de ani până să se nască fiul făgăduinței, Isaac? Iar apoi, de ce oare, când Avraam îsi savura bucuria văzându-și fiul promis deja mare, Dumnezeu îi cere să-l aducă ca ardere de tot ?
Mergând mai departe, putem constata că evenimentele mult așteptate se derulează în continuare foarte încet, părând că Dumnezeu nu se grăbește deloc. Isaac se căsătorește târziu, la 40 de ani (Genesa 25:20), luându-și ca soție pe Rebeca, care era stearpă. Urmează o așteptare de încă 20 de ani (Genesa 25:26) până Dumnezeu să asculte rugăciunea lui Isaac, și Rebeca să nască pe cei doi fii: Esau și Iacov. Urmărind în continuare acest fir al promisiunilor care întârzie, constatăm că și Iacov are de așteptat mai mult decât și-ar fi imaginat. El slujește șapte ani s-o primească de soție pe Rahela, dar o primește pe Lea. Urmează alți șapte ani de așteptare slujind lui Laban până să-și împlinească visul de a o avea pe Rahela de soție.
Iosif de asemenea, are de parcurs un drum lung și greu de la visele pe care Dumnezeu i le-a dat și până la împlinirea lor. Vândut de frați, uitat în închisoare de cel căruia îi făcuse bine, drumul lui n-a fost nici ușor și nici scurt până să devină cel mai înalt dregător al Egiptului, al doilea după Faraon. Moise la rândul lui, trece printr-o școală lungă de 40 de ani, până să poată fi folosit de Dumnezeu ca izbavitor al poporului Israel din robia egipteană. David apoi și el, are parte de o așteptare grea și îndelungată, trăind ca fugar, urmărit de Saul, și abia după vreo 38 de ani de la momentul ungerii lui ca împărat de către Samuel, vine vremea ca el să urce pe tron.

     Toate aceste exemple ne fac să tragem concluzia că întârzierea lui Dumnezeu, deși cel mai adesea este neînțeleasă de noi, nu este întâmplătoare, ci are un scop precis: acela de a ne forma ca oameni destoinici, pregătiți să ne îndeplinim chemarea ce am primit-o de la Domnul.
De fapt, Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt un proces de încercare a credinței noastre.
Apostolul Petru ne scrie în prima sa epistolă că: „încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Hristos” (1Petru 1 :7). Chiar dacă procesul acesta, prea lung am spune noi, al încercării credinței, asemănat cu un foc în care se purifică aurul, este neplăcut, trebuie să nu uităm că el este parte din planul bun a lui Dumnezeu pentru noi.
Așteptarea la care suntem supuși este de asemenea și un examen în ceea ce privește capacitatea noastră de a rămâne într-o stare de veghere. Subiectul acesta ne este adus în atenție în Pilda celor zece fecioare. Așteptându-l pe mire, toate cele zece au adormit, și aceasta s-a întâmplat „fiindcă mirele zăbovea” (Matei 25 :5). De asemenea, în Matei 24:48 și în Luca 12:45 este arătat că robul rău zice în inima lui :„stăpânul meu zăbovește să vină”. Această presupunere privitor la faptul că stăpânul zăbovește, aduce consecințele cele mai grave asupra acestui rob.
Ceea ce învățăm de aici este că niciodată n-ar trebui să gândim că Dumnezeu va întârzia să vină cu judecata Sa, și astfel să ne permitem să fim neglijenți cu viața noastră, permițându-ne să trăim în păcat. În această lume în care trăim, foarte mulți oameni își amână pocăința, gândind că vor avea șansa de-a se pocăi în ultima clipă, la fel ca tâlharul de pe cruce, și ignoră avertizarea dată de Domnul Isus: „Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Luca 12 :40)
Cu siguranță Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt testul prin care ne este verificată capacitatea de a fi vegheatori.
Și dacă totuși Dumnezeu nu se grăbește să aducă judecata, este doar pentru faptul că în îndelunga Lui răbdare dorește ca oamenii să se pocăiască. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost arătată față de lumea stricată în vremea lui Noe (1Petru 3:20) și este arătată și în prezent pentru lumea noastră. Cei sfinți își doresc ca așteptarea lor să se încheie cât mai curând, pentru a putea fi împreună cu Mirele lor în cer. Martirii ar dori și ei, spune Apocalipsa, venirea mai degrabă a judecății lui Dumnezeu (Apoc.6 :9). Dumnezeu însă, mai are încă har pentru omenire, și deși pare că își întârzie venirea, nu se întâmplă altceva decât ce găsim scris în 2Petru 3:9 și anume că: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință”.
Așadar, Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
În ultimă instanță, aș dori să mai spun că percepția noastră referitoare la ideea că Dumnezeu ar întârzia, este determinată de faptul că ne raportăm la felul în care măsurăm noi timpul, folosind unitățile pământești de măsură, respectiv: secunde, minute, ore, zile, saptămâni, luni, ani, decenii, secole și milenii. Dumnezeu este mai presus și dincolo de toate acestea, dincolo de timp și dincolo de spațiu, pentru că El le-a făcut să existe. Când vom părăsi pământul, pentru a fi acasă la Domnul, vom ieși din sfera limitărilor determinate de spațiu și timp, și vom pricepe ce aici ne-a fost imposibil să pricepem. Până atunci însă, să rămînem tari în credință indiferent de circumstanțe, să fim mereu vegheatori, să nu abuzăm de îndelunga rabdare a lui Dumnezeu și să nu uităm „că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o zi”! (2Petru 3 :8)

Featured imageMai mult decât poate ne imaginăm, ne place să ne mearga lucrurile cât mai bine. Să nu ne îmbolnăvim, să nu se strice masina, să nu fim deranjati de lucruri neprevazute si nedorite.

Ziua de astăzi, 16 ianuarie, era demult programată pentru călătorie. O călătorie în Italia, împreună cu parte din familia mea (sotia si doi copii).

Am ajuns la aeroportul din Arad, am predat bagajele mari, am trecut de punctul de control, si urma momentul urcării în avion. Dar în loc de asta, primim o veste: S-a anulat zborul!Grevă a controlorilor de trafic  la aeroportul din Bergamo.

Deci, retur acasă. Zborul, mâine, de la Timisoara la Trevisto Venetia.

Nu stiu ce a însemnat asta pentru ceilalti călători, dar pentru mine a însemnat disconfort si dezamăgire. Dar a fost si un prilej de a-mi analiza simtirile. Am încercat în mintea mea să fac o comparatie între disconfortul trait de mine si cel de care au parte alti semeni ai nostri. De exemplu fratii nostri din Irak care au trebuit să-si părăsească casele si tot ce au agonisit o viată . Asta în cazul fericit că au scăpat cu viată.

Cât de mare e disconfortul de a pleca din căminul tău, părăsindu-l poate pentru totdeuna, pentru a-ti salva viata?

Pentru a primi răspuns, ar trebui să-i întrebăm pe crestinii irakieni din Qaraqosh – orasul în care locuiau peste 50 000 de crestini, dar nici unul din ei nu mai locuieste acolo, pentru ca luptătorii Statului Islamic au cucerit orasul în luna august 2014. Asadar fratii nostri, care au reusit să scape cu viată, trăiesc de atunci ca refugiati, suferind frigul si foamea, la marginea orasului Erbil, în Kurdistanul irakian. Între acestia, si o mamă a cărei fetită de 3 ani i-a fost smuls din brate, si acum după mai bine de 5 luni, asteaptă minunea de a o găsi în viată.

Ce simt oare crestinii din Nigeria, care sunt în mare pericol, datorită grupării islamice teroriste Boko Haram, care îi vânează chiar în timp ce ei sunt strânsi la închinare în biserici? Amnesty International estimează că în urma atacurilor grupării Boko Haram au fost ucisi în jur de 2500 crestini si au fost distruse peste 3700 de case. Organizatia sus amintită citează un martor ocular care a văzut scena uciderii unei femei, chiar în momentul în care năstea.

Cutremurător. Nu avem dreptul să rămânem pasivi fată de durerea fratilor nostri din tări ca Irak, Nigeria Republica Centrafricană, Kenia!

Disconfortul de care ne plângem noi este absolut neglijabil în comparatie cu experientele dureroase si martirajul de care au parte acum multi din fratii nostri!

oameni maini

Mi se pare că tot mai mult, întalnirile noastre la servicile divine de duminică sau din timpul săptămanii, riscă sa devină o rutină, o normalitate care nu ne-o putem imagina a fi altfel decât este. Ne dorim părtăsii calde, rugăciuni aprinse, predici bune, cântări armonioase, în adunări cu sute sau chiar mii de frati si surori. Avem sansa să stăm împreună într-un cadru confortabil, în clădiri tot mai elegante, bucurându-ne în liniste si sigurantă, de harul si binecuvântările Domnului.

Dar oare, ce înseamnă asta cu adevărat pentru noi? Trăim cu entuziasm frumusetea unei părtăsii frătesti, care poate fi descrisă, ca plăcută si dulce? Ne putem imagina că acest cadru de confort, la fel de bine, ar putea lipsi, si părtăsia să nu sufere, ba chiar dimpotrivă?

Vă invit să privim un pic dincolo de cadrul confortabil în care ne adunăm noi, si să aruncăm o privire la ce se întâmplă în alte părti ale lumii.

De curând, am fost intr-o vizită la o familie de misionari, care lucrează între musulmanii albanezi din Skopje, capitala Macedoniei. Gazdele noastre s-au bucurat că împreună formam o adunare mare … adică de 7 persoane! Asta a însemnat un mare privilegiu pentru ei, întrucât adunarea lor obisnuită înseamnă 3 sau 4 persoane. Am cunoscut cu ocazia acestei vizite, parte din cercul celor cărora prietenii nostrii misionari le-au impărtăsit Evanghelia. Între acestia, era un bărbat musulman cu care am stat si noi de vorbă, si am constatat cu bucurie, din ce el ne-a mărturisit, că citeste de mai multi ani Biblia, crede în Domnul Isus, si că si-ar dori să intre cât mai curând în apa botezului. De asemenea, am aflat că o altă familie este aproape de pasul convertirii de la islam la credinta în Hristos. Prin urmare le-am spus: sunteti aproape de a avea o biserică! Vă intâlnti cu toti împreună să aveti părtăsie? Răspunsul pe care l-am primit, a fost: nu. Deocamdată nu se poate. De ce?- am întebat foarte surprins. Ne-a fost foarte dificil să întelegem după ce ni s-a explicat, că acesti musulmani, pentru moment, nu sunt pregătiti să relationeze între ei ca si persoane convertite de la islam la crestinism, probabil pentru că încă nu au încredere suficientă fiecare în convertirea celuilalt.

Asadar, desi e plăcut si dulce să fie fratii împreună, nu e si usor întotdeauna!

Nu e usor, dar în unele cazuri, poate fi chiar foarte periculos!

Anul acesta, în duminica din 14 aprilie, într-o biserică baptistă din Bangui, capitala Republicii Centrafricane, în timp ce credinciosii erau adunati la părtăsie, au avut surpriza să primească două proiectile tocmai în timpul slujbei, si astfel 7 persoane au fost ucise si multe altele rănite. Bucuria lor de a fi împreună în adunare, i-a făcut să nu tină cont de riscurile la care s-au expus, întrucât tara lor în acel moment se afla în plină criză politică!

De asemenea, nu de mult, am aflat despre fratii nostri dintr-o tară africană islamică, că ei se adună să se inchine lui Dumnezeu, pe ascuns, coborând în mine părăsite, în ciuda riscurilor imense la care se supun. Si fac asta, pentru că le este dragă părtăsia, pentru că este plăcut si dulce să locuiască fratii împreună!

Trebuie să stim că astfel de exemple nu sunt exceptii rare, ci cadrul obisnuit în care se adună crestinii în foarte multe tări de pe glob; o “normalitate” atat de străina de “normalitatea” noastră!

As spune că în ultimă instantă, mai presus de conditiile legate de confort si sigurantă în care ne adunăm ca biserică locală, cel mai important lucru este acesta: adunarea pentru partasie a credinciosilor, ofera cadrul în care Domnul dă binecuvantarea! Este expresia dragostei frătesti si a dorintei de părtăsie!

caci acolo dă Domnul binecuvantarea, viata pentru vesnicie!

download12_12_12Oamenii simt că se apropie o zi fatidică, un final al istoriei, o judecată divină. Uni sunt obsedati de cifre, fac calcule, si ar pretinde că se poate afla pe baza aritmeticii si a simetriei numerelor, sfârsitul lumii.

Luna aceasta, decembrie, a avut două zile care pe multi i-a trimis cu gândul la un posibil sfărsit al lumii: 12-12-12, si 21-12-12, dar iată că si aceste zile au trecut la fel ca celelalte.

M-am gândit la câtă amăgire poate fi în aceste socoteli a noastre cu privire la ani, luni si zile, mai ales că acum ne aflăm în preajma Crăciunului.

Noi nu sărbătorim Nasterea Domnului  pe 25 decembrie pentru că aceasta ar fi data la care s-a născut Isus din fecioara Maria. În fond, nici nu are importantă data, ci semnificatia evenimentului, si valoarea lui pentru omenire ! Nu suntem siguri nici macar cu privire la anul în care s-a născut Isus, si cu atît mai putin la dată.

Eu cred ca există această presupunere că s-au scăpat 4 ani din număratoare (adică acum suntem de fapt în anul 2016 de la nasterea Domnului) tocmai pentru că Dumnezeu a vrut să ne lase într-o oarecare confuzie privitor la un calendar exact, pentru a descuraja tentatia noastră de a calcula si a presupune data viitoarelor evenimente din marele plan divin!

Noi ar trebui să avem o altă preocupare acum: aceea de a trăi în credinciosie fată de Domnul în fiecare zi, astfel încît ziua veniri Lui să ne găsescă pregătiti, si să putem spune în orice moment, din toată inima: „Vino Doamne Isuse !”

Si dacă n-a înviat Hristos,atunci propovăduirea noastră este zadarnică, si zadarnică este si credinta voastră

1 Cor. 15:14

            Toti oamenii au momentele lor de tristete. Poate datorită dezamăgirii, poate datorită unui esec, sau datorită pierderii unei fiinte dragi. Tristetea te dezarmează, te lasă sleit de puteri, neputincios, gol.

Nu-i de mirare că si cei 11 ucenici erau asa de tristi după arestarea si răstignirea lui Iisus. Visele lor erau spulberate. Nimic nu făcea sens pentru ei. Erau într-o confuzie totală, zdrobiți de durere si coplesiti de teamă. Totul părea ireversibil, pierdut, iar piatra de pe gura mormantului părea că închide sub ea pentru totdeauna visele și speranțele lor.

A urmat însă neasteptata dimineată a învierii, care a transformat tristetea în bucurie! Venea ca o primăvară a sufletului, aducând cu ea mugurii proaspeti ai sperantei în inima ucenicilor. De-atunci, adierea acestei primăveri a atins generatie după generatie, până la noi.

De fapt, învierea lui Hristos este piatra unghiulară a crestinismului, centrul credinţei creştine! Fără înviere, credinta crestină îsi pierde sensul, este moartă; dar cu înviere, crestinismul primeste forta ce-l face viu si puternic. Învierea transformă tristeţea în bucurie, frica în curaj, eşecul în biruinţă!

Înainte de înviere, ucenicii Domnului erau fricoşi, şovăielnici şi laşi. După înviere, aceiaşi ucenici, au uimit pe mai marii vremii cu curajul şi îndrăzneala lor de a-L vesti pretutindeni pe Hristos, în final acceptând de bunăvoie să moară ca martiri! Pentru o minciună nu moare nimeni, însă învierea are dovezi care n-au putut să fie demontate. Mărturisindu-şi credinţa într-un Hristos înviat, ei dau dovadă de o forţă care a biruit opoziţia puternică a liderilor evrei din Ierusalim şi mai apoi a puterea Romei! Această transformare a ucenicilor, este pînă la urmă cea mai puternică dovadă a Învierii! Dar nu doar cei din prima generaţie, care au fost martori ai învierii, ci şi următoarele generaţii de creştini şi-au mărturisit cu putere credinţa în Hristosul înviat, mulţi din ei plătind cu preţul vieţii această mărturisire.

Au fost şi sunt şi astăzi oameni care nu cred mărturia evangheliilor privitor la învierea lui Hristos. Mulţi nu cred pentru că nu doresc să credă, şi nu pentru că ar fi analizat cu onestitate dovezile.  În ultima vreme au apărut uni care au pretenţia că au găsit dovezi care atestă că Iisus ar fi rămas în mormânt. Dacă El ar fi rămas în mormânt, sau trupul Lui ar fi fost furat de ucenici cum s-a dus zvonul, acest fapt ar fi fost scos la iveală atunci, şi astfel ucenicii ar fi fost dovediţi ca înşelători, iar creştinismul ar fi murit încă din faşă.

Hristos însă e viu, şi de aceea milioane de oameni astăzi îşi mărturisesc credinţa în înviere! El poate fi atins, chiar dacă nu aşa cum Toma l-a putut atinge. El poate fi văzut, chiar dacă nu aşa cum l-au văzut cei doi la Emaus. El vrea să locuiască în inima fiecărui om, şi să aducă pacea, bucuria şi speranţa. Şi când Hristos locuieşte în noi, avem puterea să spunem şi altora cu multă bucurie şi mare îndrăzneală:

Hristos a înviat !

 

Iudeii, intr-adevar, cer minuni, si Grecii cauta intelepciune, dar noi propovaduim pe Hristos cel răstignit,  care pentru Iudei este o pricina de poticnire, si pentru Neamuri o nebunie; dar pentru noi cei chemati, fie Iudei fie Greci, este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.

1Corint.1:22-24

 

Oamenii, au asteptările si dorintele lor. Uni, ca si iudeii odinioară, doresc sa vadă mereu minuni, iar alti, la fel ca si grecii, doresc întelepciunea. Preferintele oamenilor sunt diverse si foarte diferite.

Asa era si in biserica din Corint: uni aveau inima legată de Pavel, alti erau legati de Apolo, alti de Petru, iar alti pretindeau ca sunt doar ai lui Hristos. În fond, ei erau dezbinati si se certau uni cu alti, datorita ambitiilor lor firesti si a imaturitătii lor spirituale.

Apostolul Pavel nu-i lauda, si nu le da dreptate nici unora, nici altora, ci cauta să le aducă in centrul atentiei pe Hristos cel rastignit, chiar daca El pentru iudei era o pricină de poticnire si pentru neamuri o nebunie.

Dar de ce oare Hristos cel rastignit, si nu Hristos cel înviat sau cel înaltat la cer?

Si acum, ca si atunci, pentru uni, Hristos cel răstignit rămane o piatră de poticnire.

Ucenicii Domnului n-au dorit un Hristos rastignit. Petru, chiar L-a mustrat spunând: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ti se întample asa ceva!” (Mat.16:22) Un Hristos rastignit, este o pricină de batjocură: ”Dacă este El Impăratul lui Israel, să Se coboare de pe cruce, si vom crede în El!” (Mat.27:42) Iar profetul Isaia vorbeste despre El ca fiind “Om al durerii si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit că îti întorceai fata de la El, si noi nu L-am băgat în seamă” Cu un răstignit nu se aliază nimeni. Chiar si cei care i-au fost prieteni, îl părăsesc. Răstignitul are doar acuzatori si batjocoritori, care se cred stăpâni pe situatie.

Totusi, dincolo de aparenta înfrângere, Hristos cel răstignit, biruieste! El biruieste în mod paradoxal, prin dragoste! El biruieste jertfindu-se! Primul rod al biruintei Lui a fost tâlharul de pe cruce. Apoi a venit rândul sutasului să exclame: “Cu adevărat, Omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”(Matei 27:40) Apoi, rând pe rând ucenicii se conving de dumnezeirea lui Hristos, si înteleg că “asa trebuia să pătimească Hristos” (Luca 24:46) Puterea si întelepciunea lui Dumnezeu este arătată în Hristos cel rastignit, chiar dacă nouă ne vine greu să primim un asemenea mesaj!

Apostolul Pavel se identifică cu El si spune galatenilor: “Am fost răstignit impreuna cu Hristos si traiesc … dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata pe care o trăiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine.”(Gal.2:20)

Drumul spre înviere trece prin rastignire si moarte. “Dacă ne-am făcut una printr-o moarte asemănatoare cu a Lui, vom fi una cu El si printr-o înviere asemănatoare cu a Lui”(Romani 6:5)

Când murim fată de eul si ambitiile noastre, atunci nu mai rămâne loc pentru certuri, dezbinare si ură.

Doamne ajută-ne să nu mai trăim noi, prin puterea firii pământesti, ci Tu Isuse Hristoase, cel care ai fost rastignit, ai murit si ai înviat, să trăiesti in noi, în asa fel încât puterea si întelepciunea lui Dumnezeu să se arate în fiintele noastre!

Amin!

 

Pagina următoare »