Drumul spre India, marti, 3 octombrie 2006

Am urcat cu emotie in avionul ce urma sa ma duca din Budapesta la Viena, de unde trebuia sa iau un alt avion spre New Delhi. Mai zburasem o singura data in viata cu avionul, in urma cu 13 ani, pe o ruta interna. In avion, mi-am adus aminte de cuvintele apostolului Pavel: “pentru mine … a muri este un castig” (Filip.1:21), dar in timp ce avionul micut cu elice ma urca in vazduh, nu ma identificam deloc cu aceste cuvinte. Atunci mi-am dat seama ca iubesc pamantul mai mult decat am crezut.

Incepuse poate cea mai mare aventura a vietii mele. Am plecat singur spre India, pentru a-i intalni acolo pe D. si I., prietenii mei dragi, si pentru a intelege mai mult din lucrarea pe care ei o fac intre oamenii din Patna. In avion, imi priveam mereu ceasul, pentru ca eram in intarziere: trebuia sa decolam la ora 11:45 si am decolat aproximativ la 12:20, iar la ora 13:35 era plecare din Viena spre New Delhi. Am aterizat in Viena la ora 13:05, am fost imbarcati intr-un autobus si dusi la unul din gate-urile aeroportului. Ajuns in cladirea aeroportului, m-am grabit sa gasesc gate-ul prin care urma sa intru in celalalt avion. Urmand indicatoarele am ajuns in sfarsit unde trebuia, m-am asezat la un rand destul de mare pentru control si verificare bilet si apoi din “tunel”, in avion. Slava Domnului! Acest avion era unul urias, Boeing 767, si imi oferea o senzatie de siguranta mai mare, datorita multimii de oameni care umpleau avionul, asezati pe 7 randuri.

Zborul a fost placut, chiar am motait putin, si cu cateva minute inainte de 12 noaptea, ora Indiei, dupa aproape 7 ore de zbor, coboram desupra orasului New Delhi. Imediat ce avionul a oprit pe pista am simtit un puternic miros de tamaie arsa. Simteam ca intru intr-o alta lume. Adevarata aventura abia incepea. Am iesit din avion si inaintam atent pe culoarele aeroportului cu senzatia ca pasesc pe o alta planeta. Era un aeroport mare, fara culoare, care amintea de vremurile de dinainte de ’89, in contrast evident cu avionul din care tocmai coborasem.

S-a format o coada lunga, serpuita, in fata a catorva functionari ai politiei de frontiera care puneau stampila in pasaport si primeau o declaratie despre calatorie, completata in avion. Politistii isi faceau treaba cu o seaca rutina, de obicei fara ai intreba ceva pe calatori. Dupa ce am trecut prin acest filtru, m-am grabit sa-mi gasesc geamantanul, purtand in mine teama sa nu fi ramas cumva in Viena, datorita timpului foarte scurt de escala care l-am avut acolo. Am rasuflat usurat cand mi-am vazut valiza alaturi de alte bagaje luate de pe banda. Ma gandeam sa arat cuiva tichetul de bagaj ca in schimbul lui sa primesc valiza, dar pentru ca nimeni nu ma baga in seama in vacarmul acela, am luat-o fara a intreba pe nimeni, si am pornit spre iesire. Am mai trecut pe langa un ultim filtru, dar si acolo am fost ignorat. Inaintam pe un culoar lung si foarte larg, cu geanta pe umar si cu valiza tragand-o dupa mine, privind multimea care se afla la o distanta destul de mare in fata mea. I-am zarit de departe! Si ei pe mine! Aleluia! D. imi facea semn cu mana! Cand m-am apropiat mai mult mi-a facut o poza! Apoi ne-am imbratisat. 1 sosirea mea in aeroportul New Delhi
Am rasuflat usurat. Prima etapa a calatoriei se incheiase fericit. De-acum eram cu gazdele mele care urmau sa aiba grija de mine pentru urmatoarele 3 saptamani. Am iesit impreuna in fata aeroportului pentru a lua un taxi care sa ne duca la hotel. Privelistea era neobisnuita pentru mine. O piata larga, destul de slab luminata de niste becuri galbene, si o mare masa de oameni foarte pestrita care se miscau incoace si incolo printre otorickshe si masini. In timp ce inaintam prin multime impreuna cu D. si I., eram asaltati de oameni care doreau sa ne faca servicii: sa ne duca bagajul sau sa ne ia cu taxi. Ne-am oprit undeva in fata aeroportului, D. a gasit o masina, am urcat, si am pornit spre hotel. Eu am stat in fata, langa sofer, pe locul unde stau in masina mea la volan, dar aici volanul e pe dreapta! Am constatat ca aici se ignora culoarea rosie a semaforului daca din alta directie nu vine masina. Se coduce haotic: care pe care! Mereu o ricksha iti taie calea sau un camion intra in fata ta. De fiecare data se intampla o minune si tamponarea nu are loc! E ceva in genul masinutelor de la parcurile de distractie, cu diferenta ca de regula nu se ating, ci vehiculele trec milimetric unul pe langa altul. Am concluzionat ca soferii sunt deosebit de iscusiti.
Dupa vreo 20 minute de calatorie cu taxi, am cobarat si am intrat pe jos cam 50 metri, pe o strada foarte ingusta, slab luminata, cu multa mizerie pe jos si cu cladiri deprimant de neingrijite. Am intrat intr-un gang stramt, apoi am urcat niste scari foarte abrupte. Aici era hotelul. De afara, nu parea nimic promitator, si chiar m-as fi inspaimantat daca nu eram impreuna cu D. si I. Totusi inauntru era mult mai bine decat as fi crezut: zugravit proaspat, usi de lemn care aratau foarte bine, si o camera pe care am putut s-o accept usor ca loc de odihna pentru o noapte. Ajunsi in hotel, am stat de vorba cu D. si I. in camera lor aproape o ora, dar pentru ca era foarte tarziu, am hotarat sa ne culcam, asa ca eu m-am retras singur in camera mea. Era foarte cald, si un ventilator mare din tavan misca aerul. Am adormit mai repede decat ma asteptam si dimineata m-am trezit dornic sa-mi continuu explorarea acestei ciudate lumi, care se numeste India.

Prima zi, miercuri 04 octombrie 2006

Dimineata m-am sculat si am privit pe geamul camerei mele aflata la etajul 2, si strada aceea ingusta se arata a fi foarte diferita de ce vazusem eu la sosire in toiul noptii. Era plina de oameni care vorbeau tare, de rickshe si carucioare cu roti de bicicleta incarcate cu diverse lucruri si impinse de oameni. Fiecare poarta era deschisa si se vindea acolo ceva sau se mestesugeau diverse. Chiar in dreptul geamului meu in strada, era un fel de plita mare alimentata cu butelie si un barbat cocea pe ea un fel de langos ciudat si amesteca in niste cratite cu mancare pe care o vindea la trecatori. Nu eram deloc tentat sa iau un astfel de mic dejun!2 vedere de la geamul camerei mele de hotel

La ora 8, D. a batut in usa camerei mele si eram gata de plecare. Am coborat, lasand valiza in camera, am predate cheia la receptie, si am iesit pe strada aceea ingusta. La colt, am urcat toti trei intr-o otoricksha care ne-a dus pe diverse strazi pana la un Mc Donald’s unde am servit micul dejun. D. mi-a spus ca in Patna nu exista asa ceva, asadar ei erau bucurosi pentru un asemenea meniu, care la Arad nu facea parte din preferintele mele, dar care in India este ceva deosebit, gasindu-se doar in capitala. Cand s-a facut nota de plata am constatat ca se si merita, pentru ca era mult mai ieftin ca in Romania: 99 rupii meniul; adica 2,2 USD (1 dolar = 45 rupii), sau in lei aproximativ 60 000 lei vechi. Pe banii astia am baut un coca cola mediu, un hamburger si o portie de cartofi prajiti. Am plecat apoi pe o strada din apropiere, de unde trebuia sa luam un autobus, pentru care D. facuse rezervare. Era vorba de un autobus special pentru turisti, care urma sa ne plimbe prin oras pentru a vedea cele mai frumoase obiective turistice. Autobusul a intarziat aproape o ora, ceea ce am inteles ca-i foarte obisnuit in India, dar cand a venit si am urcat in el, am fost placut surprins sa constat ca avea aer conditionat. Un ghid ne povestea in autobus (in limba engleza) despre locurile pe care o sa le vizitam. Delhi este un oras foarte mare, cu peste 15 milioane de locuitori si contine un amestec ciudat, greu de descris, intre frumos si mizerie.

Primul obiectiv vizitat a fost templul “Birla” unde a trebuit sa lasam incaltamintea la intrare, iar fotografiatul in interior era interzis. Acesta este cel mai popular templu hindus din Delhi, construit de familia Birla intre anii 1933 – 1939. 1 templul BirlaAcolo am vazut lucruri ciudate ochiului meu: statuete viu colorate si ornate strident de stralucitor, in fata carora oamenii se inchinau. Iata cateva din numele acestor idoli hindusi: Shiva, Vishnu, Krishna, Ganesh, Buddha, Hanuman, Durga, etc. O stare de mila te cuprinde fata de acesti oameni care adora astfel de dumnezei morti. In acelasi timp, un fior de cutremur m-a incercat gandindu-ma ca in spatele acestor chipuri, stau puteri demonice care-i impiedica pe oameni sa-l cunoasca pe adevaratul Dumnezeu, unic, vesnic, sfant, atotputernic si plin de dragoste.
Am plecat de acolo si ne-am oprit apoi la casa memoriala Indhira Ghandi. 2 la intrarePentru a intra a trebuit sa ne asezam la un rand foarte lung si apoi sa trecem printr-o poarta “security check”. De fapt, la toate obiectivele turistice importante din Delhi se procedeaza asa, desi adeseori iti dai seama ca verificarea este formala si poarta este nefunctionala. Intr-o gradina plina de arbori si verdeata, era casa in care a locuit Indhira, in vremea cand era Prim Ministru. Pe toti peretii am vazut expuse in vitrine, poze prezentand scene din viata ei, articole din ziarele vremii si accesorii personale de imbracaminte. Intr-o vitrina, era asezata imbracamintea pe care o purta in momentul cand a fost asasinata: sari-ul, pantofi si poseta. Am privit printr-un perete de sticla biroul ei de lucru, pastrat intact asa cum era cand ea il folosea. De asemenea am putut vedea salonul unde isi primea oaspetii. Aveai impresia ca doar acum cateva minute Indhira a plecat de acolo.6 palatul prezidential

Noi ne-am continuat calatoria cu autobusul si ne-am oprit intr-un parc langa o fantana arteziana nefunctionala alaturat careia era un lac care ar fi aratat bine daca n-ar fi fost mizerii prin jur lui si in apa. Era un loc larg cu un gazon verde si copaci, de unde se putea vedea Palatul Prezidential si Palatul Parlamentului.De acolo am plecat sa vedem “Gate of India” (Poarta Indiei)7 Gate of India care e ceva asemanator cu “Arcul de triumf” de la noi si are aceeasi semnificatie: a fost ridicata in memoria eroilor Indiei, cazuti in primul razboi mondial.

Pentru ca a venit ora pranzului, am fost dusi la un restaurant sa servim masa. Restaurantul era la parterul unei cladiri cu arhitectura impunatoare, insa cand am intrat,am vazut o sala modesta cu un aer imbibat de mirosul intepator al tamaiei arse. Ne-am asezat la o masa care am gasit-o libera, undeva linga peretele din spate al salii, si cand tocmai ma impacasem cu mirosul de tamaie, de undeva din stanga venea un miros mult mai neplacut: era miros de la toalete. Ne-am gandit sa ne mutam la o alta masa, dar deja toate erau ocupate, asa ca ne-am resemnat. Pe masa erau asezate niste pahare din tabla de inox, deloc atragatoare, si o sticla cu apa. Am contat pe D. si I. ca vor alege un meniu care cat de cat sa fie si pe gustul meu. Chelnerul a venit cu trei platouri: unul cu carne de pui plina de condimente iuti, altul cu paste cu bucati mici de carne si un al treilea cu orez in care de asemenea erau ceva carne marunta. Am mancat din toate, pastele mi-au placut mai mult, si carnea de pui ar fi mers, daca n-ar fi fost atat de condimentata. 8 la masaOricum, n-am iesit flamand din restaurant, si asta a fost bine, avand in vedere ca serveam pentru prima data un meniu indian. Inca un amanunt important despre masa: la final ni s-a adus un vas mic cu un fel de seminte ca de chimen, amestecate cu niste bobite albe. Am facut si eu ce au facut ceilalti: am luat cu o lingurita cateva, le-am pus in palma si le-am aruncat in gura. Tinute in gura un minut – doua, raspandesc o placuta aroma care improspateaza respiratia si lasa in gura un gust placut, asemanator senzatiei dupa spalarea dintilor. Nota de plata: 458 rupii pentru 3 persoane, adica 10 dolari. Ceva mai scump decat la Mc Donald’s, dar nu mai scump ca acasa in Romania.

             Urmatorul popas l-am facut la o fosta moschee musulmana, cea mai veche, acum muzeu. Intrarea a fost cu taxa, pentru localnici 20 rupii, iar pentru turisti straini, 200 rupii! Ceea ce era cu adevarat uimitor acolo, era un turn, avand o inaltime de 72 m, ridicat in 1193 de sultanul Qutab-ud-din Albak pentru a comemora capturarea orasului Delhi. Inainte de venirea musulmanilor pe acel loc fusese un templu hindus. 10 turnul  

Organizatorii excursiei au avut grija sa ne duca si la un magazin cu articole de imbracaminte, stofe si suveniruri. Marfa era expusa pe rafturi in fata carora, jos, erau un fel de saltele pe care stateau vanzatorii, gata sa arate orice articol dorit de client. Nu erau deloc zgarciti sa desfaca o multime de sari sau camasi, chiar daca clientii plecau apoi fara sa cumpere nimic.
Ultimul obiectiv vizitat in aceata prima zi, a fost Templul Lotus. Acest templu a fost construit foarte recent, are o arhitectura moderna si este reprezentativ pentru religia Bahai. Vizitatorii predau incaltamintea la intrare, si in templu nu este voie sa se vorbeasca. In interior sunt banci de lemn avand sezutul placat cu marmura alba, un pupitru transparent gen amvon, de unde in fiecare zi reprezentanti ai diferitelor religii vorbesc 10 minute la inceputul fiecarei ore din zi. Templul este inconjurat de un fel de piscine cu apa, si accesul inlauntru se face din toate directiile, pe niste alei.13 Templul Lotus Cand am vizitat acest templu, deja se facea seara, astfel ca in final, ne-am imbarcat in autobus si am fost lasati mai apoi la locul de unde dimineata plecasem. 

Dupa ce ne-am despartit de grup, inainte de a ne intoarce la hotel, ne-am oprit la un restaurant “Pizza Hut” pentru a lua cina. Deja era intuneric, desi nu era trecut decat cu putin de ora sase. Am servit doua feluri de pizza si un fel de felii, ca de franzela, cu ceva branza topita si alte cele deasupra. A fost gustos, am baut un suc de lamaie, dar am platit ceva mai mult decat la celelalte restaurante. De acolo, cu o otoricksha am plecat la gara pentru a cumpara bilet spre Patna. D. si I. n-au putut fara mine sa cumpere bilet, pentru ca aveau nevoie de pasaportul meu.

Ajunsi in cladirea garii, am urcat la etaj si am intrat intr-un birou larg unde erau cativa functionari. Aici ne-am lovit de o problema: nu mai erau bilete. Noi aveam nevoie de bilet de la Agra la Patna (pana la Agra, urma sa mergem cu un autobus pentru turisti), dar functionarul din fata noastra ne propunea sa mergem la Varanasi si nu la Patna, neintelegand ce cautam la Patna, de vreme ce nu e nici un obiectiv turistic acolo. In India, pentru turisti exista locuri in tren special rezervate. Dupa multe discutii si dupa interventia unui alt functionar care se parea ca era seful celui din fata noastra, am reusit sa gasim trei locuri, dar trebuia sa urcam dintr-o alta gara decat Agra, aflata intr-o localitate cam la 20 km distanta, numita Tundla. In final, s-au intocmit documentele pentru obtinerea biletului, si pe langa alte date, au scris inclusiv varsta noastra pe bilet! Aici in India este extrem de multa birocratie. Am rezolvat asadar si aceasta problema, asa ca nu aveam altceva de facut decat sa mergem la hotel, care era foarte aproape de gara. Inainte de a urca in camere, am cumparat cateva fructe necunoscute pentru mine. Era vorba de: chickoo, custard apple, si un alt fruct asemenator cu rosiile noastre dar nici D. nu-i stia numele. In camera, ne-am amuzat mancand din ele. Pentru mine era o premiera, si n-as putea spune ca nu mi-au placut, dar nici ca mi-ar fi placut in mod deosebit. Nu am zabovit prea mult, pentru ca dimineata urma sa ne sculam foarte devreme si eram obositi. Asa ca m-am retras in camera mea, am facut un dus si m-am culcat.

A doua zi, joi 05 octombrie 2006

Ne-am sculat dimineata la ora sase, am pus tot ce aveam in valiza si am coborat la receptie. Aici am asteptat pana a venit un barbat dupa noi, si el ne-a condus la autobusul care urma sa ne duca la Agra. Era un autobus special pentru turistii care mergeau sa vada Tajmahalul si avea binenteles aer conditionat. Altfel, ar fi fost insuportabil. Autobusul avea 18 locuri si am constatat ca era deservit de trei persoane: barbatul care venise dupa noi la hotel, un altul care ne-a pus bagajul, si al treilea: soferul. Distanta pe care trebuia s-o parcurgem era de aproximativ 200 km. Soseaua era buna, cu doua benzi pe sens, si un spatiu verde intre cele doua sensuri de mers, insa era circulata de fel si fel de vehicule: carute, motociclete, otorickshe, biciclete, tractoare, camioane mari cu prelata asezata direct peste marfa si avand o multime de franghii care o legau. Peisajul era pitoresc: cladiri ciudate, colibi, intersectii aglomerate, si mult praf.1 in autobus

La un moment dat, autobusul a parcat pe o strada laterala. Am aflat ca era vorba de o pauza pentru masa. Restaurantul era in curtea unei case darapanate si mesele erau asezate pe iarba, de obicei la umbra copacilor. Ne-am asezat si noi la una din mese. Fata de masa era din panza groasa de in, plina de pete, carpita si gaurita. Era amuzant pentru noi s-o studiem. N-am comandat decat un suc fiecare, si l-am baut cu o oarecare retinere, cu paiul primit, despre care ne intrebam daca chiar nu l-a mai folosit nimeni inaintea noastra. Aveam mari indoieli… La cativa metri de noi, la o masa unde clientii plecasera, a coborat un corb si a ciugulit in resturile din farfurii. Pe nimeni n-a surprins acest lucru. Doar noi am incercat sa facem o poza, insa cand m-am ridicat cu aparatul pentru a gasi o pozitie cat mai buna, corbul a zburat. Pacat. Ar fi fost o poza superba.

Ne-am continuat calatoria, si in jurul pranzului – mult mai tarziu decat ar fi fost normal – intram in Agra. In autobus ocupam ultimul rand din spate, si a venit la noi barbatul care ne condusese de la hotel, sa ne intrebe ce aveam de gand sa facem dupa ce vizitam Tajmahalul. Cand a aflat ca noi vom continua calatoria cu trenul, si nu ne intoarcem in Delhi la fel ca ceilalti turisti, ne-a propus un loc unde sa lasam bagajele si dupa ce a discutat cu I. si D. (aici limba engleza e cunoscuta de majoritatea oamenilor), a cerut soferului sa opreasca, ne-a condus jos, ne-a dat bagajele, si ne-a incredintat unui om cu otoricksha care trebuia sa ne duca la locul cu pricina, si sa ramana la dispozitia noastra gratuit intreaga zi. Pentru moment, am fost buimaciti. Nu intelegeam ce se intampla. Prea multa generozitate ne facea suspiciosi. D. si I. se intrebau unul pe altul daca e bine ca ne-am despartit de grupul de turisti, daca au inteles cu adevarat corect ce spusese acel om, daca nu cumva eram trasi pe sfoara…Una peste alta, am ajuns la locul unde trebuia sa predam bagajele. Acolo era un fel de agentie de turism, unde am rezolvat si transportul pana la gara din Tundla, de unde urma sa luam trenul spre Patna. Am lasat bagajele, am urcat in otoricksha si am fost dusi – la solicitarea noastra – mai intai sa servim masa la un restaurant “Pizza Hut”. Am servit aproximativ acelasi meniu ca si cu o seara in urma. 2 la pizza HutDupa servirea mesei, omul nostru ne-a dus la Tajmahal. Locul unde ne-a lasat nu parea deloc a fi in preajma unui atat de important obiectiv turistic. Era o strada plina cu tarabe, din care se ramifica o alta strada foarte ingusta, pe care ne-a indicat sa mergem. Ne-am despartit de el otorickshar, stabilind ca la ora 4 dupa amiaza sa ne intalnim in acelasi loc.
In timp ce inaintam pe acea strada, un tanar s-a oferit sa ne fie ghid.
L-am refuzat, dar el a insistat. I-am cerut sa ne spuna pretul: 200 rupii. L-am refuzat din nou categoric. El totusi s-a tinut de noi. D. a negociat cu el si pana la urma a acceptat sa ne fie ghid doar pentru 25 rupii! Tanarul ne-a aratat unde trebuia sa lasam telefoanele si apoi de unde sa luam bilet de intrare. Am rezolvat aceste probleme si ne-am asezat la rand la intrare. Aici era o poarta “security check” adevarata, control corporal si control in genti. Pe D. l-a intors inapoi pentru ca avea incarcatorul de telefon la el. Nici eu n-am scapat neintors, pentru ca aveam in geanta recorderul memory stick. Ciudat … cu aparatele de fotografiat si filmat se putea intra, dar cu alte aparate nu.
Era clar ca se temeau rau de bombe. Inca un amanunt interesant: tanarul despre care v-am vorbit, ne-a incredintat la alt ghid: unui batran foarte slab si negricios. Am acceptat din lipsa de alternativa, desi batranul nu parea o prezenta agreabila. Totusi, in final n-am regretat, pentru ca batranul s-a dovedit a fi un ghid de nadejde. A fost foarte curtenitor cu noi, ne-a povestit multe despre Tajmahal si ne indica mereu locul cel mai potrivit de unde sa facem poze. Din anumite puncte, palatul acela de un alb stralucitor, se incadra foarte bine in peisajul celorlalte cladiri, a caror ziduri erau de culoare rosie.3 cu ghidul
La un moment dat, bateriile din aparatul de fotografiat s-au descarcat. Nu vazusem nici un sfert din ceea ce era de vazut, si am intrebat daca puteam gasi undeva baterii. Ghidul nostru s-a oferit sa rezolve problema. Fara a astepta sa-i dam banii necesari, ne-a spus sa ramanem cateva minute pe loc si a alergat spre iesire (era o distanta de vreo 200 m), iar mai apoi s-a intors cu bateriile. Batranul cand s-a oprit in fata noastra, gafaia din rasputeri, de-abia mai putea sa vorbeasca, si avea o fata si niste ochi care aratau epuizarea. Senzatia noastra era ca exagera putin si dorea sa ne impresioneze. 
Complexul de cladiri rosii, incadra doua incinte dreptunghiulare, asemeni unui zid de aparare. Pe axa care taia prin mijloc ambele dreptunghiuri, era construit – in a doua incinta – palatul. Acesta, se putea vedea din prima incinta, printr-o arcada, in care dintr-un anumit punct (pe care ghidul ni l-a aratat) se incadra perfect. 4 palatulPrin arcada, indepartandu-te, palatul parea ca se apropie, iar apropiindu-te, aveai senzatia ca palatul se indeparteaza. Este uimitoare simetria perfecta a constructiilor – despre care ghidul nostru mereu ne vorbea, si ne invita in anumite puncte de unde sa privim, pentru a ne convinge singuri de acest lucru. Filmatul este permis doar in prima incinta, in cea de-a doua este permis doar fotografiatul, iar in palat, nici una nici alta. In interiorul palatului, exact in mijloc, se gaseste mormantul sotiei, in cinstea careia fusese construit edificiul. Alaturi, este si mormantul sotului ei, care a vrut sa arate prin aceasta constructie, cat de mult a iubit-o pe mama copiilor lui, care a murit in timp ce nastea. 5 palatul TajMahalEra timpul sa plecam ca se facuse tarziu, dar in drum spre iesire, ghidul nostru ne-a scos prin alta parte decat intrasem, ca sa ne duca la un magazin de suveniruri, care am aflat apoi, era al fratelui sau. In acel magazin, la intrare, era si un atelier de lucrari in marmura, iar un barbat ne-a explicat cu multa amabilitate cum se fac acele ornamente fine, viu colorate in placile de marmura. Apoi ne-a prezentat produsele, si cand am iesit din magazin, cumparasem ceva! A trebuit sa ne intoarcem din nou in Tajmahal (trecand printr-un filtru de securitate), pentru a iesi apoi, prin aceeasi poarta pe care intrasem la inceput. Cand am iesit din Tajmahal, era trecut bine de ora 4. Dupa ce am recuperat obiectele personale predate la intrare, inainte sa ne despartim de ghid, acesta ne-a spus ca ne costa 250 rupii si ne-a aratat legitimatia, ca sa ne dovedeasca ca este ghid autentic. 6 atelier cu vanzareNe-am aratat nedumeriti, spunandu-i ca noi am negociat deja cu tanarul care ne-a incredintat lui. In final i-am platit 120 rupii, din care vreo 70 rupii au fost costul bateriilor care ni le cumparase. Nu ne-am despartit pana s-a incredintat ca suntem multumiti si ne-a asigurat ca si el este multumit.

Otorickshcarul ne astepta. Am urcat, si fara sa-I cerem noi, ne-a plimbat pe la cateva magazine din oras inainte sa ne duca la agentia unde aveam bagajul. Mai intai, ne-a poftit sa intram intr-un magazin foarte elegant, unde la intrare am fost preluati de un barbat si condusi la diferite raioane. Erau lucruri care nu ne interesau pe noi: bijuterii, diverse statuete, stofe, etc. Pentru noi, a fost placuta vizita in magazin, dar binenteles am iesit fara sa cumparam nimic. Am fost dusi apoi la alte doua magazine, unde am fost intampinati cu aceeasi amabilitate: se discuta cu noi, ni se ofereau detalii despre calitatea produselor, fara graba si cu generozitate, si in final cand am fost dusi la bagajele noastre, targuisem ceva. Evident, lucruri ieftine. Ajunsi la agentie, am rasuflat usurati: bagajul era acolo in buna regula, si in cateva minute am fost poftiti in masina care urma sa ne duca la gara in Tundla. Calatoria cu masina a fost in acelasi stil cu care deja incepeam sa ma obisnuiesc aici: praf, aglomeratie, clacsoane, si in plus, pentru ca era intuneric, am constatat ca aproape toate masinile circulau cu faza lunga, ignorand partenerii de trafic care veneau din sens opus. Am ajuns la timp la gara, si am asteptat pe peron sosirea trenului, privind la multimea sobolanilor care misunau printre liniile de cale ferata si la vanzatorii ambulanti care ofereau ciudate specialitati de mancare calda, pregatita pe loc.

Trenul a ajuns, mirare … fara intarziere! Intre multimea de lucruri ciudate pe care le-am intalnit aici, a fost si acesta: pe vagonul unde aveam locurile rezervate, era afisata lista cu numele si varsta calatorilor! Eram “mandru” sa vad numele meu scris pe un vagon de tren din India! Am urcat si am inaintat pe culoarul flancat de ambele parti de paturi, pana la compartimentul nostru. Compartiment, e e un fel de a spune, ca de fapt peretele despartitor de culoar era doar o perdea, iar unde la noi este peretele cu geam de-a lungul culoarului, era un alt sir de paturi suprapuse, ascunse tot de o perdea. In India vagoanele de tren sunt mai largi, ecartamentul de asemenea fiind mai larg. Ne-am bucurat ca n-am avut paturile de-a lungul culoarului, ci erau in “compartiment”, al patrulea loc fiind ocupat de un tanar chinez. Am primit cearceaf, patura si o mica perina. Ni s-a oferit ceai (am descoperit ca in hindi, cuvantul ”ceai” se pronunta exact ca in romaneste!), cafea, sucuri si chiar mancare gatita. D. si chinezul au cerut sa li se aduca cate o portie de mancare. La invitatia lui D., am acceptat sa gust din mancarea lui, si pentru ca am gasit-o acceptabila si eram flamand, am comandat si eu o portie! Mancarea era pusa in caserole din folie de aluminiu si acoperite cu o alta folie de staniol ceva mai subtire. Era orez cu ceva legume fierte alaturi si carne de pui intr-un sos rosu foarte iute. In loc de paine era un fel de azima subtire asemanatoare cu “intorsurile” sau cu “rechisa” din Ardeal. M-am incredintat in mana Domnului si am mancat aproape tot din caserola, iar de baut am baut apa imbuteliata in sticle de plastic de 1 litru care costau 12 rupii. Dupa ce am mancat, m-am asezat in pat, la etaj. Din tavan, sufla peste noi aer rece. Era bine. Fara aer conditionat, ar fi fost insuportabil de cald. Trenurile in India au vreo 5 categorii de clase. Dani nu a luat bilet la cea mai scumpa categorie, dar cea la care calatoream, era decenta. Desi stateam intins, nu puteam sa adorm. Traisem ultimele doua zile prea multe lucruri neobisnuite, pentru adormi fara grija in India intr-un tren. Bagajele erau jos pe podea sub pat (nu exista loc de bagaj sus) legate cu lacat si lant de piciorul patului, pentru ca furtul bagajelor nu este un lucru neobisnuit aici.

A treia zi, vineri, 06 octombrie 2006

In ciuda faptului ca mi se parea ca n-am dormit decat foarte putin, iepureste, dimineata am constatat ca vecinul nostru, chinezul, coborase fara ca eu sa-l simt.

Cu intarziere de mai bine de o ora, am ajuns si noi la Patna. Am coborat din tren si am intalnit acelasi furnicar neobisnuit de mare de oameni. Trebuie facuta observatia ca aici nu vin turisti, deci oamenii albi – cum eram noi – sunt exemplare extrem de rare si foarte ciudate pentru localnici. Am iesit pe peron, am urcat pe o pasarela pentru a traversa alte linii de tren, si prin cladirea garii, am ajuns in parcare. Pe tot acest parcurs am fost asaltati insistent de oameni care ar fi dorit sa ne duca bagajele. In parcare ne astepta Ishak, cu masina misiunii. Am facut si eu cunostinta cu el, cel care este colaboratorul principal in lucrare, pentru Dani si Ioana. Am urcat apoi in masina, pentru a ne deplasa la locul unde va trebui sa locuiesc incepand de azi, aproape trei saptamani.

Masina imi oferea un confort deosebit, pentru ca ma scotea din caldura torida si praful de aici, si ma punea in postura unui privitor prin parbriz, detasat de tot ce se intampla afara. Pentru mine, totul era nespus de interesant si nou: vis a vis de gara, se vedea cel mai mare templu hindus din Patna, apoi ma uimea modul in care se circula pe strazi si multimea diversa de vehicule ciudate pe care nu le-am mai intalnit niciodata pana aici in India, reclame occidentale alaturi de colibe si case in paragina, barbati si femei imbracati foarte neobisnuit sau animale care se plimbau nestingherit pe strazi.

Locuinta gazdelor mele se afla intr-un bloc care nu arata deloc rau, la capatul unei strazi inguste, inconjurat de alte blocuri asemenatoare, iar pe doua laturi, de o fasie ingusta de teren mlastinos pe care oamenii arunca gunoaiele menajere. Aceasta fasie este strajuita de un gard inalt de caramida, in spatele caruia se gasesc alte cladiri mari sau colibi din nuiele si paie. La intrarea blocului este un gard mare zidit, cu o poarta metalica masiva si eleganta, care se deschide ruland pe o sina. Parterul blocului este deschis, avand parcare pentru masini si loc unde de fiecare data gasesti stand tolaniti cativa barbati: sunt servitorii. La ultimul etaj (etajul 3), unul din apartamente este inchiriat de D. si I. Usa de la intrare da intr-un hol foarte spatios (sau mai degraba intr-un salon de primire), in stanga lui aflandu-se bucataria, camera si baia pentru D. si I., iar in dreapta, camera si baia pe care le voi folosi eu. Pardoseala este din marmura (marmura aici este ceva foarte comun si obisnuit), iar pe tavan in hol si in camere, sunt ventilatoare mari, care functioneaza continuu cand sunt persoane in incapere. Mobilierul este foarte modest, fara dulapuri, hainele pastrandu-se in debarale inchise cu o perdea, iar geamurile sunt prevazute cu plase pentru insecte. In ciuda acestui fapt – mi-a spus D. – mai pot fi gasite in camere soparle sau soareci care vin pe sub usi.

Am multumit lui Dumnezeu ca am ajuns cu bine, m-am instalat in camera mea, am facut un dus, am servit masa rece, gustand cu totii din carnatul pe care tocmai l-am adus, iar dupa aceea m-am odihnit putin, dar nu am putut sa dorm. La pranz, am servit o masa adevarata romaneasca pregatita de I., si de care lui D. ii era foarte dor: mamaliga (din faina adusa de mine) cu branza si carnati. Am iesit apoi toti trei in oras, pentru a face schimb valutar la o agentie. Aici conform birocratiei indiene, a fost nevoie de pasaport, au facut copie dupa prima pagina si pagina cu viza, pe pe care le-au pastrat in documentele lor, am completat formulare si abia apoi am primit banii.

La ora 6 p.m., a fost prima intalnire cu adultii din scoala nr. 1, la care am participat si eu. Deja se intunecase cand am plecat cu masina spre locul de intalnire. Dupa un parcurs de mai bine de un sfert de ora, destul de sinuos, pe diverse strazi foarte aglomerate, murdare si prafuite, am ajuns la locul de intalnire. Eram un pic emotionat cand am coborat din masina. Cativa copii ne-au intampinat foarte bucurosi.alaturi de cativa copii Ne-am apropiat inconjurati de copii de intrarea intr-o casa care parea neterminata. Un mic grup de femei si barbati ne asteptau intr-o camera de maxim 4 pe 4 a carei intrare dadea direct de afara, dupa ce urcai cateva trepte. Am urcat treptele cu sfiala si am fost poftit sa ma asez pe unul din cele trei scaune existente in incapere, alaturi de D. si Ishak. Toate celelalte persoane stateau asezate jos, pe un covor. Dupa ce am intrat, am observat ca toti cei aflati in incapere erau desculti, si doar eu incaltat. E o chestie culturala pe care n-o stiam (si D. a uitat sa mi-o spuna), ca in orice casa intri, trebuie sa te descalti. Incaperea era luminata slab de un bec, iar pe o masuta ardea foarte incet o lampa cu petrol. Ishak a spus cateva cuvinte in limba hindi celor adunati, si apoi au inceput sa cante. Au cantat mai multe cantari destul de dinamice in limba hindi iar intre cantari Ishak le vorbea. Oamenii cantau din toata inima, batand din palme, timp in care mai intra cate o persoana inlauntru, si incaperea s-a umplut. Ishak ne-a condus intr-o rugaciune fara sa schimbam pozitia in care eram asezati, doar fiecare a impreunat mainile. La un moment dat mi-am dat seama ca Ishak vorbeste ceva despre mine, pentru ca mi-am auzit numele, a urmat un ropot de aplauze si apoi a trebuit sa spun si eu ceva. Singurul cuvant pe care-l invatasem deja in limba hindi era un salut: “namascar”!. Dupa ce le-am adresat salutul, m-am prezentat foarte sumar in limba engleza, iar Ishak a tradus, si in final am trecut la limba materna, tradus fiind de D. in engleza si apoi de Ishak in hindi. Dupa prezentarea care mi-am facut-o, s-a mai cantat si apoi D. si-a inceput mesajul pregatit de el pentru acea seara. A vorbit tinand in mana doua doboze de pepsi: una goala si una plina nedeschisa, ilustrand cu ele mesajul. Am admirat siguranta si indrazneala cu care vorbea, amintindu-mi ca la amvonul bisericii noastre, D. parea un pic mai stangaci. La un moment dat, curentul s-a intrerupt pentru cateva minute si cineva a marit flacara lampii. Usa care dadea afara a stat tot timpul larg deschisa, era foarte cald, si simteam picurii de transpiratie care-mi curgeu pe spate. Intalnirea s-a incheiat cu rugaciune si in final toti cei prezenti (10 barbati si 15 femei )au fost serviti cu biscuiti si ceai cu lapte. intalnire cu adultiiIn timpul acesta, Ishak mi-a spus ca barbatul care se afla in fata noastra si cu care vorbise, doreste sa ne rugam pentru el. L-am intrebat ce problema are, si Ishak mi-a tradus: febra. M-am rugat pentru el impreuna cu Ishak, iar in drum spre casa, D. mi-a spus ca solicitari de felul acesta se intampla destul de frecvent, insa acest barbat nu mai ceruse niciodata ca cineva sa se roage pentru el.

Lucrul foarte important pe care as vrea sa-l subliniez, este ca toti cei ce vin la aceste intalniri sunt hindusi. Dupa experienta primului contact cu o astfel de “adunare”, ma simteam tare neajutorat in a-i intelege cu adevarat pe acesti oameni, si a le putea fi in mod real de folos.

Ajunsi “acasa”, am servit paine prajita, branza topita, rosii, ceai si fructe, am verificat mailul, am facut dus si m-am dus la culcare. In camera era foarte cald si peste noapte a trebuit sa las ventilatorul pornit. Pentru mine era ciudat si neobisnuit ca serile sa fie asa de fierbinti, temperatura ramanand si noaptea aproape la fel de ridicata ca si in timpul zilei. Am concluzionat ca singurele locuri placute pentru mine – sub aspectul temperaturii – sunt doua: sub dus si in masina! 

A patra zi, sambata, 07 octombrie 2006

Desi ventilatorul si-a facut datoria toata noaptea, transpiratia de pe spatele meu a umezit cearceaful. Dormisem destul de bine, cu toate ca dupa ce m-am asezat in pat, ma gandeam la acei posibili vizitatori de care imi vorbise D.: soparle si soareci.

Dimineata, dupa ce am servit micul dejun, D. si I. au plecat la intalniri cu copii din scolile 1 si 2, iar eu am ramas singur in apartament pentru a-mi face corespondenta si a ma recupera dupa oboseala primelor zile. Plecasem din Arad cu o neplacuta durere in gat si luam antibiotice puternice de teama sa nu am complicatii in India, dar prin harul Domnului, aceasta problema generatoare de ingrijorare, s-a rezolvat.

Inainte de pranz au ajuns si gazdele mele acasa, si I. a pregatit o masa copioasa: pulpe de pui cu cartofi natur. Am plecat apoi impreuna la intalnirea cu copii de la scoala nr. 3.

Toate cele trei scoli se afla in aceeasi zona a orasului, s-ar putea spune chiar pe aceeasi strada, la o distanta de mai putin de un km una de alta. 0 incaltaminte la usaPrima, scoala nr.1, a fost deschisa de D. si I. in anul 2004 in timpul primelor 6 luni petrecute de ei in India, iar scolile nr.2 si 3, au fost deschise de Ishak, ceva mai tarziu. Fiecare scoala are un invatator, care doua ore pe zi – de luni pana vineri – este cu copiii, pentru ai invata scrisul si cititul in limbile hindi si engleza, matematica, si in plus, ceva cunostinte generale. Sambata, are loc in fiecare scoala un program cu copiii – coordonat de I. – asemanator celor din bisericile noastre: lectiune biblica, cantece, jocuri si pictura sau lucru manual.

La acest program la care am participat si eu in premiera, dupa ce copiii – aproximativ 50 la numar – au cantat cateva cantece crestine, I. a prezentat o lectie despre ce inseamna sa fii un bun prieten, ilustrand cu vindecarea slabanogului coborat prin acoperis. Am fost placut surprins sa constat ca acesti copii sunt mult mai atenti si interesati decat copiii din bisericile noastre! 1 la scoala 3Au fost foarte bucurosi sa raspunda la intrebari, iar cei care au raspuns corect, au fost premiati cu o ciocolata. Au iesit apoi afara in curte – o curte interioara mica inconjurata de cladiri – si I. i-a invatat un joc: copiii au facut un cerc, iar in mijloc statea D. legat la ochi, avand misiunea de a apara o mica jucarioara cu clopotel, aflata jos pe pamant in fata lui, fara a-si misca picioarele.
Unul dintre copii – ales din cerc – trebuia sa fure jucaria. Daca nu reusea, si D. il prindea, lua el locul lui D. Copiii se jucau cu mult entuziasm, si am putut vedea atasamentul lor fantastic de mare fata de D. si I. Dragostea aratata de acesti copii, este coplesitoare si dezarmanta; este cea mai mare rasplata oferita prietenilor mei. Mi-au marturisit, este lucrul care-i tine pe ei in India. 2 la joacaCu aceasta ocazie am cunoscut si pe cele doua persoane despre care stiam – din mail-urile primite de la D. – ca doreau sa faca botezul: Renu, invatatoarea de la aceasta scoala, careia sotul nu i-a permis sa se boteze, si un tanar de 16 ani, cu numele Amit, caruia de asemenea i s-au opus parintii. In luna iunie a acestui an, erau programati pentru botez, dar aici in India, a trece de la hinduism la crestinism nu e un lucru asa de simplu. Schimbarea religiei se inregistreaza la tribunal si este necesar un acord pentru copii din partea parintilor, iar pentru sotii din partea sotilor, si abia apoi botezul poate fi oficiat legal. In plus, cel care paraseste religia hindusa, pierde toate drepturile privind mostenirea.

Seara, dupa ce am ajuns l-a apartament, a venit si Ishak si s-a discutat despre o problema a carei evolutie a adus amaraciune. Se planuise cu cateva luni in urma inchirierea unui hol (adica o camera mai spatioasa cu intrare direct de afara) unde sa fie deschisa o noua biserica. Ishak este din India, este pastor, si din punct de vedere legal, poate deschide o biserica. Cand totul parea rezolvat, Ishak a adus vestea ca unul din proprietari (fiindca erau doi) nu mai doreste sa inchirieze si a rupt contractul. Am discutat, ne-am rugat si a ramas sa vada daca totusi nu cumva se va razgandi in timp. Oamenii aici sunt foarte nehotarati si inceti la orice decizie. Nu se poate conta deloc pe cuvantul lor.

A cincea zi, duminica, 08 octombrie 2006

In aceasta prima duminica petrecuta in India, am avut ocazia sa vizitez biserica pe care D. si I. o frecventeaza. Aici in Patna, sunt extrem de putini crestini, nesemnificativi ca numar, raportat la populatia de aproape 3 milioane de locuitori ai orasului.

Am plecat cu masina, impreuna cu D. si I. spre biserica, si pe o strada destul de ingusta – asa cum sunt aproape toate aici – am ajuns la o cladire cu etaj, vopsita in albastru, care avea si o mica placa pe care scria: “House of Prayer”. La etaj este locuinta pastorului, fratele Eapen, pe care-l cunoscusem deja cu ocazia vizitei pe care ne-a facut-o la Arad, in urma cu aproape doi ani, la invitatia lui D. La parter, am gasit o sala obisnuita, cu vreo 100 de locuri pe scaune metalice rabatabile, destul de vechi si ruginite, iar in fata, o platforma mai inalta cu mocheta rosie unde era si amvonul . La ora inceperii programului erau vreo 20 – 25 de persoane inlauntru (intre timp numarul lor a mai crescut), si cativa tineri care cantau stand in picioare, acompaniati de chitara si baterie. Ei cantau unele cantari in hindi, altele in lb. engleza, textul fiind proiectat pe perete cu ajutorul unui videoproiector. Tinerii si toti cei prezenti in sala, cantau din toata inima, batand din palme. Unele cantari se canta si la noi, altele nu. Unul din tinerii care cantau, a spus cateva cuvinte si a provocat biserica la rugaciune. Aici, am observat, se fac mai mult rugaciuni individuale, iar in comun, mai putin decat la noi, si mai in surdina. Toate femeile sunt imbracate in sari, iar barbatii, obisnuit: pantaloni si camasa. 1 la bisericaDupa un timp, un barbat care parea trecut de 50 de ani, a urcat la amvon, a citit un text biblic (cred ca un psalm) a vorbit cateva minute in hindi si apoi ne-am rugat din nou. Au urmat alte cateva cantari, timp in care a urcat la amvon Ishak – pastorul Eapen fiind plecat din tara – iar apoi am fost chemat si eu pentru predica. Am urcat pe platforma impreuna cu D., nu inainte de a-mi lasa sandalele jos. Era pentru prima data cand predicam stand la amvon descult! Sa stai descult la amvon este foarte placut, insa nu tot asa de simplu e sa predici tradus de doua ori: in engleza si apoi in hindi. Am predicat mai bine de o ora, fiind prevenit de D. ca aici timpul de predica e foarte generos si dupa predica mea urmeaza doar incheierea. Am vorbit despre oamenii binecuvantati de Dumnezeu, folosindu-ma de primele trei fericiri, din Matei 5. De cateva ori, Ishak a fost foarte simpatic, si in zelul lui, s-a grabit sa traduca imediat dupa ce am terminat eu de vorbit, fara a astepta sa-i faca D. traducerea in engleza. Am fost placut surprins sa vad ca aproape toti cei prezenti au Biblia si au urmarit fiecare pasaj la care am facut referire.
Dupa incheierea programului si strangerile de maini obisnuite, am mers impreuna cu D., I. si Ishak la un restaurant sa servim masa. Am privit la lista de meniu fara folos, asa ca am ales varianta cea mai simpla: D. si I. sa aleaga in locul meu o mancare care sa-mi placa. Au ales “garlic chichen” care e carne de pui intr-un sos de usturoi foarte iute, si in loc de paine, ceva asemanator cu ce mai mancasem si in tren: se numeste “butternan” si chiar e pe gustul nostru romanesc. Au fost aduse pe masa si alte sortimente de mancare si am gustat din toate cate putin. 2 la restaurantSingurele ustensile pentru servit masa la indieni sunt degetele mainii drepte, mana stanga nici nu se tine macar asezata pe masa. Am incercat sa ma adaptez si eu la stilul lor, si se pare ca m-am descurcat. In final, ni s-a adus un bol cu apa calduta si o felie de lamaie pentru spalat degetele. 

Ajunsi “acasa” ne-am odihnit putin si apoi am mers intr-o vizita la o familie de misionari venita din sudul Indiei pe care D. si I. ii apreciaza foarte mult. Ne-am deplasat pe jos, pentru ca distanta era doar de cateva sute de metri. D. a intrat intr-un magazin pentru a cumpara ceva prajitura. In Patna nu exista cofetarii asa cum sunt la noi, ci doar niste gherete de unde poti cumpara diverse preparate dulci, care nu se aseamana de nici un fel la gust cu prajiturile noastre. Nu mi s-au parut deloc atragatoare, sunt exagerat de dulci si au gust ciudat. Sotii Santhos si Lois pe care i-am vizitat, sunt persoane placute, par a avea ceva mai putin de 35 de ani si au un baietel foarte neastamparat, cu numele Josua, in varsta de 4 ani. 3 in vizita la Santhos si LoisEi sunt acum in asteptarea unui al doilea copil, Lois fiind insarcinata. Am fost primiti cu multa caldura si ne-am intretinut discutand diverse subiecte, in special legate de lucrare si despre viziunea lor, in timp ce micutul Josua deranja in continuu si se distra copios, mai ales daca reactionam pozitiv la provocarile lui. Am servit cina la ei: ceva orez, carne de pui si salata, iar in final, inghetata. Asadar, am avut parte de o zi in care am mancat doar mancare indiana. Dupa ce ne-am despartit, am aflat despre ei ca datorita incredintarii pe care o au, nu folosesc niciodata nici un fel de medicamente, incredintare mostenita din cate am inteles din familia lui Lois. Chiar in situatii limita, intre care nasterea si cresterea copiilor, ei nu fac rabat de la acest principiu, ceea ce socotesc eu, e un act de mare curaj si credinta, fata de care nu pot avea decat respect. 

A sasea zi, luni, 09 octombrie 2006

Am plecat de dimineata cu D. si Ishak la cumparaturi pentru masa care urma sa o oferim copiilor. Aici nu exista supermarketuri unde sa gasesti tot ce doresti, ci doar o multime de dughene. Am intrat intr-o astfel de dugheana ca sa cumparam faina, orez si alte ingrediente alimentare. Ishak a vorbit cu omul de la tejghea iar noi am asteptat pana produsele comandate au fost puse in pungi sau saci pentru ca era o cantitate destul de mare. Totul se derula anevoie, aici oamenii se misca foarte incet si sunt extrem de calmi, iar daca te enervezi pe ei, doar te privesc cu mirare. Noi ne-am asezat pe niste scaune si studiam panzele de paianjen care spanzurau peste tot si insectele care misunau nestingherite. La un moment dat am inceput sa filmez o “goanga” deosebit de mare care se plimba pe langa picioarele mele. Daca as fi fost in Romania, as fi calcat-o, dar aici n-am indraznit, pentru ca eram sub privirile oamenilor, care se uitau la mine cu aceeasi mirare cu care priveam eu insecta.

De acolo ne-am dus undeva aproape de gara intr-o piata cu foarte multe gherete, de unde doream sa cumparam niste vase mari pentru gatit mancarea. Aveam nevoie si de o oala sub presiune de 12 litri, dar nu gaseam asa mare. Unul din acei comercianti ne-a promis ca daca asteptam o jumatate de ora ne va aduce. Am acceptat, si intre timp am cumparat celelalte vase necesare. Cum eu nu aveam alta ocupatie si eram fascinat de spectacolul pietii, am inceput sa filmez si sa comentez tot ce vedeam. La un moment dat am auzit o muzica lalaiata in niste difuzoare, si am etichetat-o ca fiind un fel de reclama, precum faceau la noi la tara tiganii care treceau cu satra si doreau sa vanda sau sa cumpere ceva. Eram foarte departe de realitate: acea muzica venea de la o moschee din apropiere si chema musulmanii la rugaciune.

Dupa ce trecuse mai mult de o jumatate de ora, ne-am intors la ghereta unde ni s-a promis ca aduce oala. Omul ne-a spus sa avem rabdare ca ne-o aduce, dar inca nu s-a dus dupa ea ca cica n-ar fi inteles daca chiar o cumparam: deci ne-a spus sa mai asteptam o jumatate de ora. L-am lasat in pace incercand sa nu ne enervam, si ne-am dus la un magazin in oras unde am gasit oala dorita de noi.

Se facuse ora pranzului si ne-am indreptat spre casa, dupa o jumatate de zi de cumparaturi dar inca aventura zilei nu se terminase. Pe strada pe care mergeam aglomeratia era asa de mare incat la un moment dat s-a facut blocaj. 1 blocaj in traficE greu de explicat ce se intampla aici pe sosele pentru ca nu este nici un element de comparatie cu ce e la noi. Regula principala ca sa inaintezi este sa-ti faci loc, nu conteaza pe unde: pe contrasens, iesind pe trotuar, taind calea altuia, totul tine de imaginatia soferului. Clacsonul si tupeul sunt elementele fara de care n-ai ce cauta in trafic.

Dupa ce am stat blocati vreo 30 – 40 minute ne-am gandit ca ar fi mai intelept sa ne intoarcem inapoi si sa cautam o alta cale de a ajunge acasa. Pentru ca eram in dreptul unui sediu al politiei, am intrat cu masina in curtea lor, am intors-o si apoi am incercat sa strapungem blocajul pentru a ajunge pe celelalt sens. Ideea s-a dovedit a nu fi rea, si cu greutate am reusit sa ne intoarcem. Aici pe strazile principale exista un zid de beton foarte gros si inalt de o jumatate de metru intre cele doua sensuri de mers, pentru a impiedica amestecarea masinilor care vin dintr-un sens, cu cele care vin din celalalt sens.
Dupa masa de pranz mai tarzie ca de obicei, urma sa avem la ora sase, prima intalnire cu adultii de la scoala nr.2, intalnire la care trebuia sa vorbesc eu. Acesti adulti sunt in majoritate parintii copiilor care vin sa invete la aceasta scoala.

Scoala nr.2 se gaseste undeva spre capatul extrem al strazii pe care se gasesc si celelalte scoli, dar am ajuns acolo pe un traseu ocolitor, deoarece o portiune din strada este nepracticabila datorita noroiului si a urmelor adanci lasate de rotile tractoarelor. Am urcat pe niste scari inguste la etajul unei cladiri netencuite, am ajuns pe o platforma deschisa din care era accesul in incaperea unde are loc intalnirea. Aici marea majoritate a cladirilor sunt netencuite, unele atat pe dinafara cat si pe dinlauntru, iar din planseul acoperisului ies barele de fier beton care spun ca odata, candva, acea cladire va mai avea cel putin un etaj.

Am lasat incaltamintea la intrare si am pasit pe covorul pe care stateau asezate cateva femei si cativa copii. Incaperea era netencuita si avea cateva nise in pereti, asemeni unor dulapuri mici suspendate. Incet, incet incaperea s-a umplut, participantii fiind in mare majoritate femei si copii. In prima parte a timpului, Ishak a condus adunarea in cateva cantari si in rugaciune. Atmosfera era cam aceeasi ca si la intalnirea la care participasem vineri la scoala nr.1, cu deosebirea ca aici erau prezenti mai multi copii mici, destul de galagiosi, pe care mamele ii tineau in brate sau alaturi de ele, jos. 2 intalnire la scoala 2

Pentru mine a fost o mare provocare sa vorbesc la asemenea intalniri, si am cerut Domnului calauzire pentru a sti ce trebuie sa spun. Eram foarte constient ca acestor oameni nu le pot vorbi la fel ca celor din bisericile noastre, si vechile schite de predica nu ma ajută. L-am intrebat si pe D. despre genul de mesaje pe care el si Ishak le prezinta acestor oameni. Am inteles ca mesajul trebuie sa fie simplu, direct si cu ilustratii. Asa ca am incercat sa prezint esenta Evangheliei povestind pur si simplu cine a fost Isus, cum s-a nascut, in ce a constat lucrarea Lui pe pamant, cum a murit si cum a inviat. Am vorbit despre ucenicii Lui, despre cat de fricosi au fost ei la inceput si cat de indrazneti dupa Rusalii. Intentia mea a fost sa trec foarte sumar peste istoria care ne-a adus mantuirea, ca apoi sa ma opresc la experienta intoarcerii lui Saul din Tars si sa fac o aplicatie spunand ca Isus se descopera celor ce-l cauta sincer pe Dumnezeu, ca schimba si astazi vieti.

La inceputul mesajului meu m-am prezentat (D. mi-a spus ca prezentarea este importanta si e bine sa aiba cat mai multe detalii), apoi am facut sublinierea ca ceea ce voi spune este cea mai extraordinara istorie adevarata care s-a intamplat vreodata pe pamant.

Pot spune ca acesta predica mi-a fost mai intai mie folositoare, pentru ca am incercat sa evit orice cliseu de amvon, vorbind simplu, despre faptele care au schimbat istoria. Probabil ca ce am intentionat eu sa transmit, a fost receptat si de ascultatorii care au trebuit sa aiba rabdarea de a asculta sunetele a doua limbi necunoscute, pana sa auda ceva ce pot intelege. Faptul ca la final au ramas cateva persoane care ne-au cerut sa ne rugam, m-a incurajat sa cred ca acesti oameni il cauta cu adevarat pe Dumnezeu, si rezultatele nu sunt departe sa apara.

A saptea zi, marti, 10 octombrie 2006

Programul zilei de azi a fost dedicat in mare parte pregatirii si servirii mesei pentru copiii de la scoala nr. 3. Acest eveniment se intampla odata pe luna, dar acum este ceva special, pentru ca in premiera, in meniu va fi si carne de pui. D. si I. au plecat de dimineata la cumparaturi, iar eu am ramas acasa pentru a-mi face corespondenta si pentru a completa jurnalul. Dupa ce s-au intors de la cumparaturi, am servit impreuna acasa masa de pranz, urmand ca apoi sa ne deplasam la scoala nr.3. Pentru mine era o premiera participarea la acest eveniment, si m-am pregatit doar sa asist. D. in schimb era pregatit sa manance impreuna cu copiii, asa ca a fost mai cumpatat cu masa pe care a servit-o acasa.

Am urcat in masina, si dupa un parcurs prin prin praful si aglomeratia orasului, am oprit pe o strada ingusta in dreptul unor cladiri neingrijite si darapanate. Am intrat pe un culoar foarte stramt intre doua cladiri, si apoi dupa doua cotituri la dreapta si la stanga, am ajuns intr-o curte mica, in fata incaperii unde asistasem sambata la programul cu copiii. Curtea era plina de copii care asteptau disciplinati sa primeasca mancarea. Jos pe pamant au fost intinse un fel de rogojini, pe care copiii, indrumati de Ishak, s-au asezat in ordine si au asteptat. I. ajutata de invatatoarea Renu a asezat in fata fiecarui copil o farfurie confectionata din frunze late, uscate si cusute intre ele cu un fel de ace de lemn, asemenatoare scobitorilor. A fost adusa o oala mare cu orez si in fiecare farfurie a fost pusa o portie generoasa de orez, peste care dintr-un alt vas cu un polonic s-a turnat un sos de un galben viu, facut din daal (o leguma care are bobul asemenator cu porumbul). Carnea de pui a fost pusa intr-o alta farfurioara mai mica, si aproape toti copiii au lasat-o neatinsa pana ce au terminat de mancat orezul.

Ei nu sunt obisnuiti sa manance carne, si uni o mancau pentru prima data. Copiii au mancat orezul cu puri, care este ceva asemanator cu foaia de taietei coapta pe plita sobei; este foarte subtire si crocanta. Datorita spatiului prea mic din acea curte, o parte din copii au ramas sa manance in seria a doua, si am ramas placut impresionat de rabdarea si disciplina cu care asteptau. In final, n-am prea vazut farfurii in care sa fi ramas mancare, desi portiile, mie mi-au parut a fi pentru adulti, nu pentru copii. 1 masa la scoala 3D. a mancat o buna portie impreuna cu copiii, insa eu nu eram deloc curios sa gust. Cand s-a incheiat totul, ne-am intors la apartament, si apoi inainte de ora 6 seara am revenit in acelasi loc la intalnirea de evanghelizare cu parintii copiilor, unde eu urma sa predic.

Cand am intrat in incapere, am lasat sandalele la intrare si m-am asezat pe un scaun intre D. si Ishak. Incapera era plina cu femei, cativa copii, si doar doi barbati. Dupa partea introductiva de cantari si scurte indemnuri date de Ishak, am prezentat acelasi mesaj ca si la scoala nr. 2. Aici mi-a fost mai la indemana mesajul, avand grija sa-l imbunatatesc, iar translatorii mei erau mai familiarizati cu ce aveam sa spun. In timp ce predicam, o soparla se plimba nestingherita si complet ignorata de cei prezenti, pe peretele zugravit recent de D. si Ishak.2 intalnire la scoala 3

In final, am mers intre ascultatorii mei si am facut poza impreuna, iar apoi s-a servit obisnuitul ceai cu lapte. Cateva persoane au venit la noi cerandu-ne sa ne rugam pentru problemele lor. Am simtit ca e asa de important pentru acesti oameni ca predicarea Evangheliei sa fie insotita de semne si minuni, de raspunsuri concrete la rugaciunile facute. Ne-am rugat pentru fiecare din ei, dar nu cu o voce puternica, ci cu o zdrobire adanca a inimii. 

A opta zi, miercuri 11 octombrie 2006

Am plecat de dimineata impreuna cu D. si Ishak sa cumparam carnea de pui pentru masa copiilor de la scoala nr.1. Am fost prevenit ca voi vedea ceva neobisnuit, si chiar asa s-a intamplat. Puii nu se cumpara dintr-un magazin alimentar sau supermarket, asa cum suntem noi obisnuiti, ci de la un macelar, daca-l pot numi astfel. Acesta, taie puiul in fata clientului, dupa care il lasa cateva minute intr-un butoi de plastic sa se zbata, iar dupa ce puiul a murit, il ia si il jupoaie de piele si pene, scoate maruntaiele, il transeaza si apoi il pune pe cantar. Vanzatorul face aceste operatii cu multa maiestrie, asezat cu picioarele pe masa de lucru, stand ghemuit. Cantarul era o balanta cu doua talere mari atarnate in niste lanturi ruginite. Noi am fost niste clinenti seriosi: am cumparat o cantitate destul de mare, suficienta pentru cei 50 de copii care urmau sa serveasca masa. 1 la cumpararea puilorIn timpul cat am asteptat pana sa fie transati toti puii, mi-am rotit privirea in jur si am studiat peisajul. La cativa metri de noi printre niste sine abandonate de cala ferata se aflau cativa porci cu botul foarte lung si parul tepos, asemeni porcilor mistreti. In India carnea de porc nu se consuma, acestia fiind pur si simplu animale de strada, precum cainii. Langa porci, la marginea cealalta a strazii era un fel de umbrar din prelata sprijinita pe niste stalpi, unde stateau cateva vaci. Un barbat mulgea una din vaci avand in mana o cana, si nu o galeata, asa cum mi s-ar fi parut normal. 

Am plecat cu puii sa-i ducem pentru a fi pregatiti, si trebuie sa va spun ca desi n-a fost nimic atragator in descrierea modului de procurare a lor, cine vrea sa-i aiba in farfurie, aici nu are alta sansa decat obtinandu-i in felul acesta. Daca refuzi sa cumperi in acest mod carnea de pui, singura alternativa, daca nu vrei sa ramai vegetarian, este carnea de peste. In Patna nu ai de unde cumpara salam, pate sau alte produse din carne. Insa, daca va spun ca pestele este scos de obicei din Gange, si daca va aduceti aminte ca in acest fluviu se arunca cadavre umane si animale, nu apare deloc tentant consumul lui. Totusi D. si I. nu mi-au oferit un regim vegetarian, si am servit la masa atat peste cat si carne de pui si slava Domnului, nu mi s-a intamplat nimic rau.

Am lasat carnea de pui la scoala nr.1 pentru a fi gatita, si am plecat cu D. cu masina la gara sa-l asteptam pe M., un alt misionar roman care tocmai revenea din Romania. M. este un tanar aproape de 30 de ani, inalt si slab, cu tenul masliniu, astfel ca poate fi confundat usor cu un localnic. Lucreaza in Bihar de mai bine de 3 ani impreuna cu sotia lui, L., care de aceasta data a ramas in Romania pentru ca urmeaza sa nasca. In gara, pana sa ne intalnim cu M., am admirat pitorescul specific: grupuri de oameni care stateau asezati direct pe pardoseala de marmura, copii si adulti care dormeau intinsi pe jos si o multime de cersitori de care cu greu puteai sa scapi.

Dupa ce l-am lasat acasa pe M., impreuna cu D. si I. am mers sa fim impreuna cu copiii la servirea mesei. Cand am ajuns, pe un ochi mare de aragaz improvizat, era un fel de ceaun larg asemeni unei tigai in care fierbeau bucatile de carne de pui intr-un lichid rosiatic. 2 pregatirea hraneiBucatarul, un barbat mai in varsta, inalt si foarte slab, amesteca cu o lingura mare continutul ceaunului. La prepararea carnii nu se pricepe orice gospodina, pentru ca aceasta nu se prepara frecvent in cele mai multe familii. Dupa ce carnea a fost luata de pe foc, a fost pus in locul ei un ceaun cu ulei in care au fost coapte un fel de clatite foarte subtiri numite puri, care dupa coacere devin foarte crocante. 3 copii mancand
Copiii au servit masa asezati la umbra, fata in fata, intr-un sir lung, sub streasina unei case. Lucrul cel mai impresionant a fost ca la final, copiii nu au lasat in urma resturi de mancare, ci chiar au pastrat o parte din portia primita si au dus-o acasa s-o imparta cu parintii si cu fratii lor. Puteam citi pe chipurile lor o duiosie si seninatate 4 ducand mancarea acasaneobisnuita si nici un pic de rautate sau egoism. 
La intoarcerea spre casa ne-am oprit la o taraba pe strada pentru a ne aproviziona cu fructe. Bananele si merele erau fructele pe care le consumam zilnic si erau nelipsite de pe masa acasa la D. si I. Dupa amiaza, am mers impreuna cu D. la o agentie pentru a cumpara 5 aprozarbilete de avion PatnaDelhi pentru intoarcerea mea in Romania, insa desi doua companii aveau zboruri zilnice pe aceasta ruta, totusi nu am cumparat bilet.
Asta pentru ca am aflat ca uneori zborurile se anuleaza pe neasteptate, si nu ni s-a dat nici o garantie ca la data de 25 octombrie (cand doream sa calatoresc) voi avea cu certitudine cu ce sa zbor la Delhi, pentru a urca apoi in avionul la care aveam biletul platit spre Budapesta. Asa ca am decis in final ca voi calatori spre Delhi insotit de D., cu trenul, pentru mai multa siguranta.
Seara, impreuna cu Ishak, D. si I. am facut o vizita la doua familii crestine foarte sarace cu multi copii, care amandoua locuiesc intr-un singur apartament. Dupa ce am cumparat mai multe alimente si le-am pus in cateva sacose de plastic, ne-am deplasat intr-o zona destul de indepartata a orasului, si am ajuns intr-un cartier de blocuri care aratau deplorabil. Am parcat masina pe o alee slab luminata, si condusi de Ishak ne-am apropiat de intrarea in blocul unde aceste familii locuiau. Era intuneric, si blocul avea in fata un teren foarte mlastinos cu trestii inalte care strajuiau aleea de intrare. Mi s-a spus ca am avut noroc ca am gasit un loc cat de cat uscat pe care sa calcam fara sa intram cu picioarele in apa si noroi. Scara blocului era neluminata, plina de igrasie si arata ca a unei cladiri parasita de multa vreme. Am urcat pare-mi-se 3 etaje, si am intrat intr-un apartament care avea in geamuri gratii metalice, in loc de sticla. Usa de la intrare dadea direct intr-o camera dreptunghiulara, zugravita in albastru turcoaz, iar petele mari de igrasie pictau peretii. In camera se gasea un fel de pat foarte larg si cateva carti de scoala langa un perete. 6 in vizita la o familie crestina saracaIn jurul becului atarnau din tavan ornamente frumos colorate, despre care am aflat ca le-au confectionat copiii. Incaperea era curata, si cand am fost invitati sa ne asezam, am constatat ca patul nu are saltea ci doar scandura acoperita cu o patura. Aici am fost primiti de cele doua mame, si de copiii lor. Barbatii nu venisera inca de la munca. Amandoi fac taxi cu otoriksha si lucreaza din zori de zi pana seara tarziu pentru un salariu jalnic de mic. Copiii merg la scoala, iar duminica aceste familiii sunt nelipsite de la biserica, in ciuda distantei destul de mari pe care o au de parcurs. 
Le-am oferit darurile, am stat de vorba, si am avut un moment de rugaciune. N-o sa uit niciodata rugaciunea uneia dintre mame; eu nu-i intelegeam cuvintele, dar se vedea pe chipul ei cat de coplesita este de recunostinta fata de Dumnezeu, datorita darurilor noastre. Se ruga tinandu-si copilul cel mai mic in brate, lacrimile ii curgeau pe obraz, iar cuvintele calde ale rugaciunii, ii izvorau din adancul sufletului. In vocea ei tremuratoare puteai citi o adanca emotie, blandete si o pace, pe care noi cei veniti dintr-o alte lume, n-o puteam pricepe. Parea copilul pe care insusi Domnul l-a luat in brate, pentru a-i sterge lacrimile.

Am plecat din acel apartament mai mici in eul nostru, dar mai imbogatiti in omul dinlauntru, adanc rascoliti in suflet si imbogatiti cu o stiinta care nu o poti gasi in carti.

A noua zi, joi, 12 octombrie 2006

In zorii zilei, am pornit la drum in echipa completa (D., I., Ishak si eu) sa vizitam Bodh Gaya, loc sfant pentru budisti, unde se pretinde ca Budha a avut iluminarea. Am aflat de la Ishak ca urma sa parcurgem cel mai rau famat drum, si ne-a povestit ca cei care calatoresc pe el in timpul noptii, se intampla sa fie jefuiti, sau chiar mai rau. Noi insa, binenteles, am avut grija sa circulam doar pe timpul zilei.

Aceasta a fost pentru mine prima iesire cu masina in zona rurala a Biharului. Soseaua era destul de buna, insa era circulata, cum dealtfel e peste tot aici in India, de tot felul de vehicule, care mai de care mai ciudate. In localitati, erau expuse la marginea soselei, statuete confectionate din paie si lut, care reprezentau trupuri de oameni in marime naturala, avand membrele in pozitii care sugerau miscare. 1 confectionare idoliAceste statuete urmau a fi vopsite si imbracate cu haine, pentru a fi folosite in carele alegorice ca obiecte de cult (idoli), si pentru a reprezenta scene din povestile lor cu zeitati, la sarbatoarea ce se apropia, numita Diwali. Ultima localitate inainte de destinatie, a fost un mic oras, numit Gaya. Aici ne-am afundat in labirintul de stradute foarte inguste, pierzandu-ne orientarea. Ishak a cerut indrumare de la localnici si am continuat sa inaintam pe o strada atat de ingusta, incat abia avea loc sa treaca masina noastra printre cladirile aflate de o parte si alta a strazii. Privind pe geamurile laterale ale masinii, vedeam strazi si mai inguste, care dadeau in strada pe care circulam, si care pareau mai degraba un fel de coridoare sau stramtori in munti, unde abia pot trece doi oameni unul pe langa celalalt. Cladirile aveau una, doua etaje, si erau atat de inghesuite, incat ai fi spus ca se afla in interiorul unei cetati medievale. Ne temeam ca la un moment dat se va infunda strada pe care circulam, si nu vedeam nici o posibilitate de a intoarce masina. Incordarea noastra crestea in timp ce inaintam, si cand tocmai speram ca urmeaza sa ajungem la loc mai larg, chiar ne-am blocat. 2 electrician pe stalpIn fata noastra, in mijlocul strazii, era rezemata de un stalp al unui post electric de transformare, o scara de bambus, in varful careia se afla un barbat care lucra ceva printre multimea mare si dezordonata de fire electrice. N-am avut de ales decat sa asteptam disciplinati in spatele altei masini, si sa privim cu ingrijorare la electricianul de pe stalp, nestiind cat va dura interventia lui. Dupa vreo douazeci de minute de asteptare, omul a coborat, scara a fost luata din drum, si noi am trecut bucurosi ca am scapat cu bine din labirint. Acum eram pe un drum mai larg, si dupa cativa kilometrii am ajuns la Bodh Gaya.

Dupa ce am parcat masina, ne-am apropiat de templul budist principal, pe o alee foarte larga, marginita de o multime de tarabe cu suveniruri.

In timp ce inaintam printre oameni, cativa pusti ne imbiau cu o insistenta obositoare, sa cumparam diverse pliante sau alte maruntisuri. Dupa ce am lasat incaltamintea intr-un loc special amenajat, si am platit taxa pentru aparatul de fotografiat, ne-am continuat deplasarea desculti, calcand cu grija pe placile fierbinti de piatra ale aleelor care ne duceau spre templu.3 la un templu budist Am coborat vreo 25-30 de trepte si am ajuns pe o alee de marmora care conducea spre intrarea in templu. Acesta are forma unui trunchi de piramida foarte tuguiata si este o constructie masiva si compacta din piatra sculptata, avand deasupra un varf asemeni unui clopot din piatra, si fiind flancat la baza de alte cateva turnulete piramidale mai mici.
Templul m-a impresionat doar prin robustetea constructiei lui, caci interiorul era mic, asemeni unui coridor de intrare la capatul careia atragea atentia un chip mare a lui Budha invesmantat in panza aurie stralucitoare, intr-un decor pe fundal albastru. 4 in templuAm privit chipul si oamenii care se inchinau cu respect inaintea lui, fara sa pot intelege ce simt acesti oameni care se inchina unui dumnezeu mort. Am iesit apoi si am mers in spatele templului, unde se gasea un copac foarte mare cu o coroana bogata, copac sub care acum 2500 de ani, se spune ca a stat asezat Budha cand a primit iluminarea.
Langa copac, sapte preoti budisti tineri, 5 preoti budisticu constitutie robusta si aspect asiatic, asezati in linie pe un covor rosu, faceau un ritual, rostind incantatii pe tonalitati nazale iar din cand in cand sunand strident din niste trompete ciudate. Am facut si o plimbare de jur imprejurul templului pe o alee care trece pe langa un elegant gard din piatra sculptata, prin orificiile caruia cersitorii de afara isi intindeau cu disperare mana 5 1 laculspre noi, in acest fel aducandu-ne aminte de nefericirea oamenilor care locuiesc pe aceste meleaguri, asa zis, incarcate de spiritualitate. Alaturi, intr-o parte a acestei gradini pline de copaci si verdeata, se afla un lac a carui apa era miscata doar de pestii care pareau a fi foarte multi aici, pentru ca ii vedeam mereu atingand suprafata apei. In mijlocul lacului, se afla o statuie care il reprezinta pe Budha stand asezat pe o cobra incolacita avand capul ridicat, astfel ca partea lata a cobrei sa-i fie umbrar.

In jurul templului totul inspira liniste si meditatie, insa iesind afara, te trezesti repede datorita mizeriei si suferintei pe care le vezi pretutindeni in jur.6 o statuie uriasa a lui Budha

Dupa ce ne-am recuperat incaltamintea, am plecat sa vizitam si alte temple care se aflau prin preajma. Aici in Bodh Gaya, tari budiste precum Japonia, Thailanda, Buthan, Nepal s.a. au fiecare construit cate un templu. Am fost surprinsi sa constatam ca la ora pranzului intre orele 12 si 14, templele sunt inchise pentru o pauza de masa. Asadar, am putut sa le admiram doar exteriorul, privind peste gard. Afara de temple, aici este ridicata o imensa statuie a lui Budha avand o inaltime de 35 metri. Gandul mi-a fugit la chipul urias ridicat de Nebucadnetar, in valea Dura. L-am privit atent pe Budha, si parea suparat, obosit si nepasator, in ciuda faptului ca are atatia incahinatori. 7 la restaurant

Pentru ca era ora mesei, si obiectivele pe care doream sa le vizitam erau inchise, am hotarat sa intram si noi intr-un restaurant, deci am ales unul care ni s-a parut mai mai prietenos. Aici vin foarte multi turisti, asa ca exista si destule restaurante. N-am facut o alegere rea, pentru ca in final n-am iesit flamanzi, iar ambientul a fost linistit si placut. Am servit specialitati pe care deja le incercasem si stiam ca sunt bune: butternan, garlic chiken cu orez (orezul nu poate lipsi niciodata!) si ceva paste cu carne maruntita, totul, ca de obicei, foarte condimentat. Am baut sprite, singura racoritoare care am gasit-o foarte asemanatoare cu cea de acasa. Coca cola sau pepsi au un gust departe de original, si ma mir cum de poate sta o eticheta autentica pe o asemena bautura. Ne-am intors cu stomacul plin sa vizitam templele budiste ale natiunilor de care v-am vorbit, dar inca nu erau deschise. A trebuit sa mai asteptam vreo 10 minute mancand alune in coaja, iar apoi portile s-au deschis si am intrat. Am vizitat pe rand mai multe temple, care erau un fel de ambasade religioase a tarilor budiste. 8 in templuAm privit peretii pictati in colori foarte vii si stridente imaginile lui Budha, si in timp ce oamenii aflati in templu se inchinau in liniste si cu respect, am rostit si eu incet o scurta rugaciune pe care au auzit-o si cei din jurul meu (care nu stiau limba ramana): “Doamne Isuse, ai mila de acesti sarmani budisti; descopera-Te si lor, sa te cunoasca pe Tine ca adevarat Dumnezeu”! 

In timp ce ne intorceam cu masina spre Patna, ma intrebam in gandul meu ce s-ar intampla daca intr-un asemenea templu, as indrazni sa-L predic pe Hristos, vorbind intr-o limba inteleasa de oameni. Cand am impartasit cu D. acest gand, m-a intrebat daca chiar vreau cu tot dinadinsul sa mor aici, nefiind sigur daca aceasta moarte ar insemna martiraj sau mai degraba sinucidere. Am concluzionat ca poate Dumnezeu mai are cu noi aici pe pamant ceva de lucru, inainte de a ne primi la El. Totusi, n-as garanta pentru aceasta concluzie.

A zecea zi, vineri, 13 octombrie 2006

In timp ce D. si I. au plecat la cumparaturi pentru masa copiilor de la scoala nr.2, iar apoi au participat la servirea mesei, eu am ramas singur in apartamentul lor pentru a scrie mailuri, pentru a studia, si nu in ultimul rand, pentru a ma odihni. Caldura de aici ma facea sa am o stare de molesala si simteam nevoia sa am si momente de liniste si relaxare.

Dupa masa am plecat cu D. la intalnirea cu adultii de la scoala nr.1. Pentru ca I. a ramas acasa, am ales sa nu mergem cu masina, ci cu scuterul. Calatoria cu scuterul prin Patna este o experienta interesanta si palpitanta, cu totul diferita de o calatorie cu masina. Din masina priveam detasat spectacolul strazii, pe cand acum eram si eu un participant activ la el.

Era deja intuneric cand am plecat de acasa, pentru ca aici se intuneca inainte de ora 6 dupa masa, dar aglomeratia de pe strazi era cel putin la fel de mare ca in timpul zilei. Calatoria a fost ca o proba la pligon printre jaloane, cu diferenta ca jaloanele erau miscatoare: oameni, rickshe, biciclete si alte vehicule. Gropile si denivelarile strazilor le simteam din plin, clacsoanele isi faceu datoria, iar faza lunga a farurilor ne punea ochii la incercare. La inceput priveam peste umarul lui D., si avem senzatia ca acu, acu, intra cineva in noi. De la un timp, m-am abandonat in mana Domnului, spre bucuria lui D., care in acest fel putea sa manevreze mai usor motorul, iar eu, stand ascuns in spatele lui, eram protejat de lumina orbitoare a farurilor. Cel mai neplacut lucru insa, era praful gros care plutea in aer si care-l inhalam din plin. Aici in mod frecvent vezi oameni cu nasul si gura acoperita cu o panza tocmai datorita acestui lucru. Pentru ca nu aveam casca, atat parul cat si mainile imi era pline de praf. Aici nu scapam de praf nici in apartament la etajul trei, asa ca in fiecare zi, gazdele mele spala pe jos si sterg praful.

Eram acum pentru a doua oara la intalnira cu adultii de la scoala nr.1 intrucat deja a trecut o saptamana de cand am ajuns in Patna. Am inceput sa ma obisnuiesc oarecum cu atmosfera acestor intalniri si modul de a fi al oamenilor de aici. Cu ajutorul Domnului, a lui D. si a lui Ishak am predicat, dupa ce asa cum va amintiti, cu o saptamana in urma imi facusem doar prezentarea.

Dupa terminarea intalnirii, am urcat din nou pe scuter impreuna cu D., si ne-am intors acasa in graba pentru ca la cina aveam oaspeti. Era vorba de Lois si Santos (pe care ii cunoscusem duminica seara) si de M. I. a pregatit pentru aceasta cina peste cu mujdei si mamaliga, ceea ce pentru mine inseamnau delicatese. Desi aici se gaseste peste de cumparat, I. si D. cumpara foarte rar, doar atunci cand sunt convinsi ca sursa de unde provine pestele nu este fluviul Gange. Intelegeti de ce: in Gange se arunca cadavrea animale si umane si este foarte infect.

Seara aceasta a fost una foarte placuta, in care s-au imparasit multe amintiri si experiente ale fiecaruia si in care am putut si eu sa-i cunosc mai bine pe cei cu care prietenii mei au partasie aici. Eu am stat mai mult sa ascult, in schimb ei isi povesteau cu entuziasm diverse intamplari de viata, adeseori cu accente de umor, iar alteori cu o unda de amaraciune, pentru ca orice misionar aici traieste si multe frustrari si dezamagiri .

A unsprezecea zi, sambata, 14 octombrie 2006

M-am sculat devreme, si impreuna cu D. si I., dimineata inainte de ora 8 eram ajunsi la scola nr. 2 pentru lectia biblica cu copiii. Intalnirea a inceput cu cateva cantari in limba engleza, dar si in hindi. Copii cantau din toata inima, ilustrand prin gesticulatia mainilor mesajul din cantare. Este uimitor devotamentul si bucuria cu care acesti copii fac fiecare lucru care li se cere. Am asistat apoi la o lectie biblica predata de I. Avand o plansa in mana, I. a vorbit copiilor din Evanghelia dupa Ioan, capitolul 3, despre Nicodim care a venit noaptea la Isus si despre importanta nasterii din nou. In final a facut o aplicatie practica pe marginea lectiei, si fiecare copil folosindu-se de hartie, creioane colorate si foarfeca, a facut un decupaj foarte interesant. Copiii erau incantati sa foloseasca aceste instumente si lucrau cu multa pasiune.

Ne-am deplasat apoi la scoala nr.1, unde la fel ca la scoala precedenta, I. a predat lectia, si impreuna cu D. si Ishak au ajutat copii sa faca aplicatia de lucru manual. Eu am petrecut o parte din timp asistand la aceste activităţi, dar la un moment dat am iesit afara cu camera de filamt si am studiat curtea acelei case. Era o curte lunga si destul de ingusta marginita de o parte de o cladire cu un fel de privdor, iar de cealalta parte de un gard alaturi de care erau o multime de copaci si arbusiti: un bananier si alte plante mari cu diverse fructe necunoscute mie, inca necoapte. Am văzut şi o ciudată pasare, neobişnuit de mică care zbura de pe o creangă pe alta şi pe care incercam s-o filmez cât mai de aproape. In strada, la cativa metri de casa, era fantana pe care D. o forase cu ceva timp in urma, si care era o mare binecuvantare pentru oamenii din zona. Aproape in continuu erau femei care scoteau apa sau copii care se balaceau aruncandu-si unul altuia galeti de apa pe corp.

După finalizarea programului la aceste două şcoli, ne-am dus pentru masa de prânz acasă la Ishak, pentru că fusesem invitaţi. Cu această ocazie i-am cunoscut şi pe părinţii lui, care păreau deosebit de onoraţi de această vizită a noastră, străduindu-se să fie nişte gazde bune. Am fost serviti cu orez garnisit cu un fel de sos din daal, carne de pui, puri si salata de legume. Binenteles, am mancat in stil specific indian, doar cu mana dreapta, fara cutit sau furculita. Locuinta familiei lui Ishak este la parterul unei cladiri alaturate unei gradini largi, plina cu copaci de mango. D. a laudat gustul fructelor de mango, insa eu nu am avut ocazia sa le gust, intrucat nu era sezonul lor. Mi-a spus de asemenea ca aici sunt si struguri foarte gustosi (fructul meu preferat!) insa ar trebui sa vin in lunile decembrie sau ianuarie ca sa am ocazia sa-i gust.

Dupa pranz, eu am ramas acasa, iar D. si I. au mers la scoala nr.3 sa faca lectia biblica si cu acesti copii. Pentru ei, munca de misionar insemana o activitate mai intensa decat eu mi-as fi imaginat. Este demna de toata lauda dedicarea, seriozitatea si zelul cu care ei isi indeplinesc lucrarea.

Seara am servit o cina traditional romaneasca: mamaliga cu carnati. Acest meniu este unul cu totul special, posibil aici doar datorita faptului ca am adus din Romania aceste produse. Este o bucurie deosebita pentru D. si I. sa aiba la masa asa ceva aici in India, si gandul ca nu stiau cand vor mai avea ocazia sa manance aceste mancaruri, le dadea o mai mare valoare. Vorbeam adesea la masa tocmai de produsele care nu se gasesc in India, si la noi sunt socotite atat de banale: mezeluri, produse de patiserie, prajituri etc.

A douasprezecea zi, duminica, 15 octombrie 2006

Prima parte a zilei am petrecut-o impreuna cu D. si I. la biserica pastorita de fratele Eapen. Era pentru a doua oara cand participam la aceasta biserica, insa spre deosebire de duminica trecuta, cand pastorul bisericii a lipsit fiind plecat in vizita la fiica lui in S.U.A., acum trebuia sa fie prezent.

Ajunsi la biserica, ne-am asezat pe scaune, eu stand la marginea randului, spre culoarul de acces. Deodata si pe neasteptate, am simtit ca cineva din spate se arunca asupra mea si ma imbratiseaza cu putere, fara sa vad cine este. Era pastorul, fratele Eapen! N-o sa-i uit primirea asta niciodata!1 la biserica lui Eapen

Desi este un om in varsta, dupa apreciarea mea putin peste 60 de ani, are in el un entuziasm copilaresc. Imi parea deosebit de simpatic, vazandu-l cu cat zel se unea cu tinerii in cantare, batand tamburina cu multa viata, in timp ce se misca incoace si incolo pe podium. Mi-a oferit cu generozitate tot timpul de predica, si la final nu a uitat sa remarce ca am avut o predica buna, cu continut. Am predicat din Matei 21:23-32, din pilda celor doi fii, un mesaj pe care l-am intitulat ”drumul de la vorba la fapta”. Deja ma obisnuisem sa stau descult la amvon, chiar incepea sa-mi placa, insa desigur eram foarte nemultumit de mine insumi, datorita neputintei mele de a predica in limba engleza.

Drumul de la biserica acasa, ne-a oferit un tablou interesant si absolut neobisnuit pentru mine. La blocul vecin celui in care locuiesc D. si I., am vazut niste oameni care turnau planseul peste etajul 4, intr-un mod foarte ciudat: urcau betonul pe scari, transportandu-l intr-un fel de lighiene asezate pe crestetul capului. Singurul utilaj folosit era o betoniera aflata in strada. Eram fascinat de maiestria cu care acesti oameni transportau beton sau caramizi frumos aranajate pe un turban pe capetele lor. Am filmat aceasta scena atat de jos din strada cat si de pe acoperisul blocului nostru.

Masa de pranz am servit-o acasa, Ioana pregatindu-ne o mancare de cartofi cu carnati (ultimii!) si carne din conserva. Dupa pranz D. a fost vizitat de un tanar care lucrase pentru O.M. si care s-a aratat dispus pentru colaborare, marturisindu-i lui D. despre o situatie de criza financiara prin care momentan el trece.

Seara, D. si I. m-au dus la o alta biserica. Era vorba de una cu un specific mai aparte. 2 biserica internationalaIntalnirea acestei biserici, care de fapt este mai degraba un club, are loc intr-o sala a unui hotel, iar participantii sunt persoane din clasa sociala inalta, in general oameni de afaceri straini. Aici programul nu este coordonat de un anume pastor, ci prin rotatie barbati sau femei slujesc prin predica, cantare sau rugaciune. Se foloseste doar limba engleza. Ajunsi cu putina intarziere, am intrat in sala unde avea loc intalnirea, care era lunga si destul de ingusta, gasindu-ne locuri ceva mai in spate. Aici doar am asistat la tot ce se intampla: persoanele care vorbeau pareau intelectuali care foloseau un stil mai degraba academic, destul de rece. Cantarile au fost placute, cu acompaniament de chitara, si la final cei prezenti au stat de vorba unul cu altul.

A treisprezecea zi, luni, 16 octombrie 2006

Am pornit la drum de dimineata cu D., I. si Ishak spre Arrah, localitate unde se afla cea mai apropiata baza “OM” (Organization Mobilization) pentru a cumpara literatura crestina pentru copii. Intentia era ca spre finalul perioadei mele petrecute in India, sa putem oferi fiecarui copil un pachetel cu ceva produse de stricta necesitate si literatura crestina in limba hindi.

Cele aproape patru ore petrecute pe drum spre Arrah, pentru mine n-au fost deloc plictisitoare. Drumul, destul de denivelat, pe alocuri asfaltat, pe alocuri pietruit, trecea prin sate prafuite cu case darapanate sau colibe care aratau jalnic si cu foarte multi oameni care forfoteau pe stazi. Intr-o localitate care parea a fi un orasel, atentia mi-a fost atrasa de o multime de stegulete triunghiulare rosii, atarante pe sfori legate intre copaci, avand inscriptionat pe ele secera si ciocanul. Intrebandu-l pe Ishak, mi-a confirmat ca e vorba de simbolul comunist binecunoscut de noi, si ca aceasta localitate este un fief al partidului comunist. Am ramas surpris sa constat ca si aici, intr-o tara cu un specific atat de ciudat precum India, comunismul isi gaseste loc. Batalia pentru suflete este inversunata.

In drumul nostru, am ajuns in fata unui pod mare cu structura metalica si lung de cateva sute de metri, care traversa un afluient principal al fluviului Gange. La intrarea pe pod, am fost opriti de doi agenti de politie pentru ca circulatia se desfasura pe o singura banda si urmau sa vina autovehiculele din celalalt sens. Ne-am socotit ghinionisti pentru ca am fost a doua masina oprita si n-am putut sa-i convingem pe agenti sa ne lase sa trecem. In spatele nostru s-a format repede o coloana lunga de masini, iar cativa soferi nerabdatori si-au postat masinile in fata noastra aproape blocand complet iesirea de pe pod. Dupa aproape o jumatate de ora, ni s-a dat semnal de plecare si coloana a pornit din loc. Am admirat acest pod in timp ce il traversam si mi-a atras atentia zgomotul unui tren care trecea pe deasupra noastra, pentru ca podul avea doua nivele: cel superior pentru tren, si cel inferior, pentru masini. Raul avea pe una din laturi o plaja nisipoasa foarte larga si o multime de barci acostate la tarm. 

Anunțuri

Un răspuns to “Jurnal de misiune – India”

  1. Alex Says:

    Domnu sa va binecuvinteze:) Va rog sa luati legatura cu mine pe id mesinger vura_alexandru@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s