ceas_    „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii”

2Petru 3:9

     Uneori trenurile întârzie. Noi înșine adesea întârziem. În lumea noastră grăbită, întârzierea apare ca o chestiune frustrantă, pentru că nimeni nu e dispus să aștepte în plus. De la bebelușul care adulmecă pieptul mamei nerăbdător să-și astâmpere foamea, și până la cei încovoiați sub povara bătrâneții, cu toții devenim neliniștiți și agitați când lucrurile dorite se lasă prea mult așteptate. Avem așteptări care se îndreaptă spre oamenii dragi de lângă noi, așteptări care se îndreaptă spre cei puși în poziții de autoritate, dar mai ales, avem așteptări și dorințe care se îndreaptă spre Dumnezeu.
Rugăciunile ne sunt pline de cereri, iar aceste cereri își caută suportul în promisiunile lui Dumnezeu. Privim și noi la aceste promisiuni, precum Avram odinioară, când plin de frământare îl întreba pe Dumnezeu: „ce-mi vei da? Căci mor fără copii.”(Genesa 15 :2) Ne pare atât de greu să așteptăm cu nădejde, când nu se întrevede împlinirea! Dar și mai greu, este când batjocoritorii ne dau târcoale spunând: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții nostri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” (2Petru 3:4)

     Așadar, pare legitimă întrebarea : întârzie Dumnezeu? Sau poate întârzierea e doar o percepția a noastră? Subiectul acesta îmi aduce în minte versurile unei vechi cântari:

Pentru ce carele Tale vin aşa încet?
Pentru ce carele Tale, Doamne, zăbovesc?
Azi când lupta-i mare şi drumu-i greu tare,
Pentru ce carele tale Doamne zăbovesc?

     Privind în Scriptură găsim că oamenii lui Dumnezeu au traversat perioade lungi de așteptare până să vadă zorii ce vesteau împlinirea făgăduințelor. Aminteam mai devreme de Avram. Când Dumnezeu i-a făcut prima promisiune, pe vremea când era în Haran, Avram avea 75 de ani (Genesa 12:4). Dumnezeu i-a cerut să iasă din țara, rudenia și casa tatălui său. Avram ascultă îndată, însă promisiunea de a deveni un neam mare, ca stelele cerului si ca nisipul mării, era departe de a se împlini. Oare de ce nu a grăbit Dumnezeu împlinirea promisiunlor Sale față de Avram, și a lăsat să treacă 25 de ani până să se nască fiul făgăduinței, Isaac? Iar apoi, de ce oare, când Avraam îsi savura bucuria văzându-și fiul promis deja mare, Dumnezeu îi cere să-l aducă ca ardere de tot ?
Mergând mai departe, putem constata că evenimentele mult așteptate se derulează în continuare foarte încet, părând că Dumnezeu nu se grăbește deloc. Isaac se căsătorește târziu, la 40 de ani (Genesa 25:20), luându-și ca soție pe Rebeca, care era stearpă. Urmează o așteptare de încă 20 de ani (Genesa 25:26) până Dumnezeu să asculte rugăciunea lui Isaac, și Rebeca să nască pe cei doi fii: Esau și Iacov. Urmărind în continuare acest fir al promisiunilor care întârzie, constatăm că și Iacov are de așteptat mai mult decât și-ar fi imaginat. El slujește șapte ani s-o primească de soție pe Rahela, dar o primește pe Lea. Urmează alți șapte ani de așteptare slujind lui Laban până să-și împlinească visul de a o avea pe Rahela de soție.
Iosif de asemenea, are de parcurs un drum lung și greu de la visele pe care Dumnezeu i le-a dat și până la împlinirea lor. Vândut de frați, uitat în închisoare de cel căruia îi făcuse bine, drumul lui n-a fost nici ușor și nici scurt până să devină cel mai înalt dregător al Egiptului, al doilea după Faraon. Moise la rândul lui, trece printr-o școală lungă de 40 de ani, până să poată fi folosit de Dumnezeu ca izbavitor al poporului Israel din robia egipteană. David apoi și el, are parte de o așteptare grea și îndelungată, trăind ca fugar, urmărit de Saul, și abia după vreo 38 de ani de la momentul ungerii lui ca împărat de către Samuel, vine vremea ca el să urce pe tron.

     Toate aceste exemple ne fac să tragem concluzia că întârzierea lui Dumnezeu, deși cel mai adesea este neînțeleasă de noi, nu este întâmplătoare, ci are un scop precis: acela de a ne forma ca oameni destoinici, pregătiți să ne îndeplinim chemarea ce am primit-o de la Domnul.
De fapt, Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt un proces de încercare a credinței noastre.
Apostolul Petru ne scrie în prima sa epistolă că: „încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Hristos” (1Petru 1 :7). Chiar dacă procesul acesta, prea lung am spune noi, al încercării credinței, asemănat cu un foc în care se purifică aurul, este neplăcut, trebuie să nu uităm că el este parte din planul bun a lui Dumnezeu pentru noi.
Așteptarea la care suntem supuși este de asemenea și un examen în ceea ce privește capacitatea noastră de a rămâne într-o stare de veghere. Subiectul acesta ne este adus în atenție în Pilda celor zece fecioare. Așteptându-l pe mire, toate cele zece au adormit, și aceasta s-a întâmplat „fiindcă mirele zăbovea” (Matei 25 :5). De asemenea, în Matei 24:48 și în Luca 12:45 este arătat că robul rău zice în inima lui :„stăpânul meu zăbovește să vină”. Această presupunere privitor la faptul că stăpânul zăbovește, aduce consecințele cele mai grave asupra acestui rob.
Ceea ce învățăm de aici este că niciodată n-ar trebui să gândim că Dumnezeu va întârzia să vină cu judecata Sa, și astfel să ne permitem să fim neglijenți cu viața noastră, permițându-ne să trăim în păcat. În această lume în care trăim, foarte mulți oameni își amână pocăința, gândind că vor avea șansa de-a se pocăi în ultima clipă, la fel ca tâlharul de pe cruce, și ignoră avertizarea dată de Domnul Isus: „Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Luca 12 :40)
Cu siguranță Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt testul prin care ne este verificată capacitatea de a fi vegheatori.
Și dacă totuși Dumnezeu nu se grăbește să aducă judecata, este doar pentru faptul că în îndelunga Lui răbdare dorește ca oamenii să se pocăiască. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost arătată față de lumea stricată în vremea lui Noe (1Petru 3:20) și este arătată și în prezent pentru lumea noastră. Cei sfinți își doresc ca așteptarea lor să se încheie cât mai curând, pentru a putea fi împreună cu Mirele lor în cer. Martirii ar dori și ei, spune Apocalipsa, venirea mai degrabă a judecății lui Dumnezeu (Apoc.6 :9). Dumnezeu însă, mai are încă har pentru omenire, și deși pare că își întârzie venirea, nu se întâmplă altceva decât ce găsim scris în 2Petru 3:9 și anume că: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință”.
Așadar, Dumnezeu nu întârzie, dar ceea ce din perspectiva noastră pare întârziere, este de fapt îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
În ultimă instanță, aș dori să mai spun că percepția noastră referitoare la ideea că Dumnezeu ar întârzia, este determinată de faptul că ne raportăm la felul în care măsurăm noi timpul, folosind unitățile pământești de măsură, respectiv: secunde, minute, ore, zile, saptămâni, luni, ani, decenii, secole și milenii. Dumnezeu este mai presus și dincolo de toate acestea, dincolo de timp și dincolo de spațiu, pentru că El le-a făcut să existe. Când vom părăsi pământul, pentru a fi acasă la Domnul, vom ieși din sfera limitărilor determinate de spațiu și timp, și vom pricepe ce aici ne-a fost imposibil să pricepem. Până atunci însă, să rămînem tari în credință indiferent de circumstanțe, să fim mereu vegheatori, să nu abuzăm de îndelunga rabdare a lui Dumnezeu și să nu uităm „că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o zi”! (2Petru 3 :8)

N-am fi dorit nicidecum să se întample, am sperat sa fie un alt deznodământ, atât de multi oameni s-au rugat, si totusi Dumnezeu a hotărât altfel decat am vrut noi: Domnul ni l-a luat pe Radu ca sa-L aiba acolo lângă El în cer! Pentru noi care l-am cunoscut, dar mai ales pentru familie, această hotărâre a lui Dumnezeu vine ca un cutit dureros care ne străpunge inima, dar stim că ceea ce nu face sens pentru noi acum, va face sens cândva în viitor, când vom primi răspunsuri care se lasă asteptate.

Pe 24 februarie, exact cu două luni în urmă, avea un bilet de avion în buzunar, cu care ar fi trebuit să zboare din Uganda spre casă, însă atunci n-a putut folosi acel bilet. A fost nevoit să ne astepte pe noi ceilalti din echipă pentru a zbura împreuna. Acum însă, el a plecat în cea mai fantastică expeditie, fără noi cei care l-am însotit în Uganda, pentru că doar el a fost chemat.

Radu n-a putut fi în duminica de 26 februarie la sărbătoarea inaugurării statiei de radio din Kabale – Uganda, pe care el a pus-o în functiune, pentru că Dumnezeu a rezervat pentru el o altă sărbătoare mult mai mare în cer!

Iudeii, intr-adevar, cer minuni, si Grecii cauta intelepciune, dar noi propovaduim pe Hristos cel răstignit,  care pentru Iudei este o pricina de poticnire, si pentru Neamuri o nebunie; dar pentru noi cei chemati, fie Iudei fie Greci, este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.

1Corint.1:22-24

 

Oamenii, au asteptările si dorintele lor. Uni, ca si iudeii odinioară, doresc sa vadă mereu minuni, iar alti, la fel ca si grecii, doresc întelepciunea. Preferintele oamenilor sunt diverse si foarte diferite.

Asa era si in biserica din Corint: uni aveau inima legată de Pavel, alti erau legati de Apolo, alti de Petru, iar alti pretindeau ca sunt doar ai lui Hristos. În fond, ei erau dezbinati si se certau uni cu alti, datorita ambitiilor lor firesti si a imaturitătii lor spirituale.

Apostolul Pavel nu-i lauda, si nu le da dreptate nici unora, nici altora, ci cauta să le aducă in centrul atentiei pe Hristos cel rastignit, chiar daca El pentru iudei era o pricină de poticnire si pentru neamuri o nebunie.

Dar de ce oare Hristos cel rastignit, si nu Hristos cel înviat sau cel înaltat la cer?

Si acum, ca si atunci, pentru uni, Hristos cel răstignit rămane o piatră de poticnire.

Ucenicii Domnului n-au dorit un Hristos rastignit. Petru, chiar L-a mustrat spunând: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ti se întample asa ceva!” (Mat.16:22) Un Hristos rastignit, este o pricină de batjocură: ”Dacă este El Impăratul lui Israel, să Se coboare de pe cruce, si vom crede în El!” (Mat.27:42) Iar profetul Isaia vorbeste despre El ca fiind “Om al durerii si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit că îti întorceai fata de la El, si noi nu L-am băgat în seamă” Cu un răstignit nu se aliază nimeni. Chiar si cei care i-au fost prieteni, îl părăsesc. Răstignitul are doar acuzatori si batjocoritori, care se cred stăpâni pe situatie.

Totusi, dincolo de aparenta înfrângere, Hristos cel răstignit, biruieste! El biruieste în mod paradoxal, prin dragoste! El biruieste jertfindu-se! Primul rod al biruintei Lui a fost tâlharul de pe cruce. Apoi a venit rândul sutasului să exclame: “Cu adevărat, Omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”(Matei 27:40) Apoi, rând pe rând ucenicii se conving de dumnezeirea lui Hristos, si înteleg că “asa trebuia să pătimească Hristos” (Luca 24:46) Puterea si întelepciunea lui Dumnezeu este arătată în Hristos cel rastignit, chiar dacă nouă ne vine greu să primim un asemenea mesaj!

Apostolul Pavel se identifică cu El si spune galatenilor: “Am fost răstignit impreuna cu Hristos si traiesc … dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata pe care o trăiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine.”(Gal.2:20)

Drumul spre înviere trece prin rastignire si moarte. “Dacă ne-am făcut una printr-o moarte asemănatoare cu a Lui, vom fi una cu El si printr-o înviere asemănatoare cu a Lui”(Romani 6:5)

Când murim fată de eul si ambitiile noastre, atunci nu mai rămâne loc pentru certuri, dezbinare si ură.

Doamne ajută-ne să nu mai trăim noi, prin puterea firii pământesti, ci Tu Isuse Hristoase, cel care ai fost rastignit, ai murit si ai înviat, să trăiesti in noi, în asa fel încât puterea si întelepciunea lui Dumnezeu să se arate în fiintele noastre!

Amin!

 

Am bucuria sa postez un alt eseu despre viata, scris in urma cu aproximativ 2 ani de fiica mea mai mare, Lois. Merita sa va opriti pentru a-l citi. O spun cu toata convingerea. Multumesc lui Dumnezeu pentru copiii care mi i-a dat!  

De multe ori mi-am pus problema vietii acesteia. Mai exact ce inseamna viata. Niciodata nu am acceptat sa cred ca viata inseamna doar a te trezi dimineata, a manca, a merge la scoala, si apoi a te culca. Viata pentru mine inseamna mult mai mult. Am ajuns la niste concluzii care vreau sa vi la impartasesc si voua. Nu stiu daca lucrurile stau chiar asa cum le vad eu dar eu sunt convinsa de ele.

Stau si privesc cerul … e innorat, soarele nu se mai zareste. Desi nu il vad eu stiu ca exista undeva ascuns dupa norii negri si grosi. De multe ori m-am gandit ca unele probleme si greutati pe care le-am intampinat de-a lungul vietii nu se vor rezolva niciodata. Tu nu te-ai gandit la fel? Nu ai trecut prin situatii in care nu gaseai nici o umbra de speranta? Nu te-ai intrebat deseori de ce se intampla unele lucruri in viata ta? Ce scop au ele? Noi oameni, suntem obisnuiti sa gandim rational, sa gasim fiecarui lucru o explicatie plauzibila dar uneori nu este de ajuns. Sunt momente in care ne punem atatea intrebari si astaptam atatea raspunsuri si totusi ele nu vin. Asta nu inseamna ca nu vor veni niciodata; inseamna doar ca nu avem capacitatea necesara de a intelege anumite lucruri.

Am intalnit pe parcursul vietii mele oameni care faceau orice pentru a ajunge la putere, oameni extrem de saraci care si-au pierdut speranta unei vieti mai bune, oameni inteligenti si oameni nu asa de inteligenti, oameni veseli, dar si oameni tristi si abatuti, pe scurt oameni foarte diferiti unii de alti. La finalul vietii toti o sfarsim la fel … murim. Nu conteaza ca esti bogat sau inteligent, viata nu o poti cumpara si nici moartea nu o poti programa. Noi cei tineri mai ales, dar cred ca si cei mai batrani am uitat ca moarte face parte din ciclul normal al vieti. E asa de inevitabila dar noi o ignoram, incercam cumva sa o scoatem din mintea noastra sau sa ne gandim la ea ca fiind un eveniment indepartat. Desi asa cum mergem in fiecare dimineata sa mancam, tot asa de usor putem si muri. Ma sperie gandul acesta. Ii admir pe oamenii care nu se tem de moarte dar m-am gandit daca chiar asa e sau doar incearca sa isi acopere teama ca sa nu fie vulnerabili in fata oamenilor. Toti oameni tind sa creada macar o data in viata ca sunt nemuritori dar de fapt noi nu suntem mai mult decat un abur care acuma este si peste 5 secunde se pierde in neant. E trist sa constientizezi acest lucru dar ceea ce imi da curaj si putere sa merg mai departe este gandul ca viata nu se termina aici … ca exista rai si tot asa de bine exista si iad. Abia astept sa ajung acolo unde lacrimile nu vor mai curge din ochii mei niciodata, unde nu voi mai simti durerea… abia astept sa vad ca ceea ce am crezut pe aceste pamant chiar e adevarat.

Alt lucru pe care nu il inteleg este de ce oameni renunta asa de usor la vise. De ce nu avem puterea de a lupta pentru ceea ce ne dorim cu adevarat? De ce abandonam? De ce asteptam sa faca altcineva ceea ce putem face noi? Toate aceste lucruri se datoreaza faptului ca ne-am pierdut increderea in noi insine. Unele lucruri par imposibile, nerealizabile, dar se pot atinge. Visele pot deveni realitate. Rugaciunile pot fi indeplinite. Ceea ce ne lipseste in zilele noastre este credinta si speranta. Parca am uitat ca unele lucruri chiar se pot schimba, ca unele chiar pot exista. Am uitat sa avem incredere in noi … sa visam si sa luptam pentru acel vis ca mai apoi sa devina realitate. Suntem inconjurati de bariere si garduri care ne ingradesc libertatea, ne fac sa gandim doar rational si sa credem doar in lucrurile plauzibile şi palpabile.

Imi doresc sa pot trece dincolo de aceste bariere, sa lupt pentru ceea ce cred si sa nu ma las condusa de parerile celor sceptici. Putem schimba lucrurile din viata noastra! Nu zic ca va fi usor … dar merita sa luptam si sa nu ne dam batuti. Visele devin realitate chiar daca nimeni din jurul nostru nu crede. Se pot intampla minuni!

Iubirea este lucrul asa de rar intalnit in vremea noastra. Iubirea adevarata, nu cea superficiala, de suprafata. Iubirea perfecta care rabda totul, acopera totul, crede totul. Iubirea capabila sa se sacrifice de dragul aproapelui, care pune pe cel de langa ea pe primul loc. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva. Antoine de Saint-Exupery spunea: “A iubi nu inseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amandoi in aceeasi directie”. Atat de adevarat. Daca privesti spre persoana de langa tine esti tentat sa ii vezi mai mult defectele decat calitatile pentru ca asa suntem noi, oamenii. In schimb, daca incercam sa ne fixam un punct comun catre care sa pornim si pentru care sa infruntam greutatile vietii, totul va fi mai usor. Veste buna este ca intamplator sau nu, fiecare om are capacitatea de a iubi pentru ca viata fara dragoste este o umbra a lucrurilor care ar putea fi.

. Prietenii adevarati sunt asa greu de gasit in zilele noastre. Parca tot mai multe dezamagiri si prieteni rupte. Toate acestea se intampla datorita invidiei si rautatii din sufletul oamenilor. Toata lumea o cunoaste pe Maica Tereza, nu-i asa? Ea a dat dovada de o iubire asa de mare fata de cei aflati in saracie si boala. A fost un prieten adevarat pentru oamenii cu care a ajuns in contact. Aceasta femeie a spus ceva foarte trist dar adevarat si atat de valabil in viata de zi cu zi: “ Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati. Cauta succesul, oricum”. De multe ori am fost dezamagiti de prieteni, de acei prieteni despre care credeam ca niciodata nu ne vor face sa suferim. Dar asa e viata. Parca suntem intr-o jungla, fiecare este pe cont propriu, fiecare lupta pentru interesul lui personal uitand de cei din jurul lui. Vor exista mereu oameni care te vor rani, asa ca trebuie sa-ti pastrezi increderea si doar sa ai mai multa grija in cine ai incredere si a doua oara.

Fericirea e lucrul dupa care tanjim fiercare dintre noi. Pe care il cautam cu ardoare. Parca nu mai gasim fericire in lucrurile marunte ale vietii. Nu ne mai bucuram de natura inconjuratoare, de cei pe care ii avem aproape de noi, de sanatatea pe care ne-o da Dumnezeu. Ne raportam mereu la cei mai bogati ca noi, mai frumosi poate, oameni pe care ii consideram norocosi. Poate ne-am vedea mult altfel pe noi insine si ceea ce avem, daca am privi la oamenii nenorociti de pe aceasta lume. Oare de ce nu ne uitam la cei care nu au nici macar un pat in care sa doarma ci doar o podea de lemn? Sau la cei orfani care nu au parte de dragostea parintilor? La oamenii care si-au pierdut picioarele sau mainile intr-un accident sau poate asa s-au nascut. Exista oameni care nu au vazut nici macar o data lumina zilei si culorile minunate ale curcubeului si noi ne plangem ca avem culoarea ochilor caprui si ca nu e albastra. Oare nu ar trebuie sa vedem altfel lucrurile? Cu ce suntem noi mai buni ca ei? Ce am facut ca sa meritam tot ce am primit in viata aceasta? Nimic! Ar trebui sa invatam sa apreciem fiecare lucru oricat de marunt ar fi el. Nu doresc nimanui sa-si aprecieze familia sau sanatatea doar dupa ce o pierde.

Haideti sa schimbam ceva. Putem face asta. Trebuie sa simtim alaturi de oamenii care sunt in suferinta, sa ii ajutam si sa fim alaturi de ei. Fericirea nu e o destinatie, e un mod de a trai!

Viata este o curgere, este un fluviu, este o miscare continua. Dar oamenii au impresia ca ei insisi reprezinta ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este incremenita; viata este o continua schimbare. Cu cat exista mai multa schimbare, cu atat viata este mai abundenta. Iar o viata abundenta aduce cu sine extraordinare schimbari, clipa de clipa.

Jocul de-a viata

Socotesc ca merita sa impartasesc nu doar necazurile, ci si bucuriile. Ceea ce vedeti mai jos este un eseu scris de fiica mea Ambra (15 ani) ca tema la scoala, nu cu mult timp in urma, respectiv dupa 19 octombrie 2009. Lectura palcuta!  

Viata poate fi asemanata cu un joc… un joc destul de greu de jucat si de asemenea complicat. Asa cum pe parcursul intregului joc vom intampina obstacole mai mari sau mai mici, vom intampina si momente de bucurie, de satisfactie.

Ca orice alt joc, viata are un creator: Dumnezeu, reguli, adversari, pioni: fiecare dintre noi.

Regulile acestui joc nu sunt extrem de complicate, dar acestea trebuie respectate altfel vei duce jocul pana la capat cu o oarecare dificultate. Trebuie sa-i respecti pe ceilalti jucatori pentru ca la randul tau si tu sa fii respectat de catre ei, dar trebuie sa te respecti si pe tine. Trebuie sa nu te dai batut chiar daca obstacolul care s-a ivit pare greu de trecut… priveste mai atent si vei observa ca unii jucatori sunt de partea ta si-ti vor intinde cu bucurie o mana de ajutor. Trebuie sa stii sa te bucuri de fiecare clipa, dar mai trebuie, ca in orice alt joc sa stii sa pierzi, pentru ca pe parcursul jocului nu vei intampina doar succese ci si esecuri. O alta regula este sa fii prietenos cu cei din jurul tau: pentru ca sa ai amici de joc, cu care vei parcurge mai usor treseul. Trebuie macar sa incercam sa fim multumitori… chiar daca noi, pionii, avem tendinta de a ne dori mereu mai mult si mai mult decat avem, mai multi bani, o cariera mai buna, mai multa popularitate, nu vom face decat sa ne irosim jocul, care pentru unii e chiar foarte scurt iar pentru altii e doar scurt. Trebuie sa ne amintim ca avem dreptul DOAR la o singura tura de joc, care nu merita irosita nici o clipa, ci care trebuie savurata, traita.

Foarte important in acest joc este si faptul ca nu stim cand se va termina… sfarsitul traseului ne-ar putea lua prin surprindere. Fiecare zi trecuta ne aduce mai aproape de acesta. Ar fi pacat ca atunci cand vom ajunge la sfarsit sa ne para rau de unele lucruri pe care le-am facut sau pe care nu le-am facut sau sa ne fi dorit sa procedam altfel in unele circumstante. Ar trebui sa gandim ca doar secunda pe care o traim acum e a noastra… urmatoarea s-ar putea sa n-o mai prindem in acest joc, de aceea ar trebui sa ne facem treseul acestui joc cat mai placut posibil.  Imi place mult urmatorul citat: “Cand te-ai nascut tu plangeai, iar cei din jurul tau zambeau. Traieste-ti viata in asa fel incat atunci cand tu vei pleca de pe pamant sa zambesti, iar cei din jurul tau sa planga.”…ar fi bine daca cu totii am putea face conform acestui citat.

Eu cred ca acest joc este ca si o scoala… o scoala care ne pregateste de urmatorul joc: de cel de dupa moarte. Dupa sfarsitul jocului de aici ne vom primi premiul in functie de felul in care am stiut sa ne jucam de-a viata. Toti jucatorii de aici, dupa moarte vor fi impartiti in doua echipe: o echipa va fi trimisa in iad iar cealalta in rai. Sunt aproape sigura ca toti jucatorii doresc sa-si continue “jocul” in rai dar aceasta depinde de fiecare jucator. In timp ce jucam “jocul vietii” aici pe pamant, trebuie sa ne gandim unde dorim da fim trimis la finalul acestuia si sa jucam jocul asa fel incat la sfarsitul acestuia sa mergem acolo unde ne-am dorit: in rai sau iad. Asadar premiul jocului este viata dupa sfarsitul scurtului traseu.

Vom observa ca unii pioni vor fi scosi din joc mai repede decat noi ne-am fi dorit sau ne-am asteptat. Asa e jocul…alcatuit si din suferinta. Nici eu nu stiu si nu inteleg de ce unii jucatori care ne sunt dragi noua sunt scosi din joc… nu stiu, dar il voi intreba pe creatorul jocului atunci cand jocul meu va ajunge la final.

Important e ca odata ce ai intrat in joc nu mai poti iesi din el cand doresti…chiar daca multe lucruri nu- ti plac sau nu sunt asa cum tu ai sperat… jocul trebuie dus pana la final si in ciuda circumstantelor nedorite… si acestea fac parte din joc!

Jocul de-a viata e destul scurt…dar oricat de scurt acesta ar fi sfatul meu e sa nu-l irosesti degeaba: fa ceea ce ti-ai dorit sa faci, descopera lucruri noi, nu regreta nici un lucru din trecut (la urma urmei trecut e trecut)! Ai dreptul la un singur joc care merita nu doar jucat ci si trait! Drum bun in continuare, drag jucator!

“Iată, roaba Domnului;

 facă-mi-se după cuvintele Tale”.

Luca 1:38

Nu e greu să asculţi pe Domnul, când stii că ascultarea îţi aduce beneficii imediate. Mulţi gândesc că, atunci când suntem în voia Domnului, ne asteaptă cărări netezite; că El va avea grijă să nu ne lipsească nimic: nici sănătatea, nici banii si nici dragostea celor din jur. Dar nu se întâmplă asa.

Maria, logodnica lui Iosif, după ce a auzit cuvintele îngerului  “plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine; binecuvântată esti tu între femei”, n-a avut parte de zile lipsite de necazuri. Însăsi mesajul care a urmat apoi “vei rămânea însărcinată si vei naste un fiu”, în condiţiile în care ea era fecioară a fost o grea povoară pe care trebuia să o poarte. Cu toate acestea, Maria nu a pregetat să răspundă îngerului Gavril: “iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale”. Avem, în acest răspuns, un exemplu de ascultare deplină.

Întorcându-ne la noi, ar trebui să ne întrebăm când am spus ultima dată: “Doamne, nu cum vreau eu, ci cum voiesti Tu” Orice creator din orice domeniu, fie artă, muzică sau tehnologie, îsi imprimă voia în lucrurile create de el. Universul acesta este opera Marelui Arhitect si El si-a făcut cunoscută voia în Cuvântul Scripturii. Dacă veţi citi textul din Efeseni 1:3-11, veţi vedea acest accent pus pe “voia” suverană si desăvârsită a lui Dumnezeu (v. 5,9,11).

Desi stim că suntem creaţi de Dumnezeu, acceptăm greu si nu întotdeauna voia Lui în vieţile noastre. Ne comportăm adesea ca niste copii încăpăţânaţi, care refuză să asculte de părinţi. Asta, deoarece nu înţelegem că, în universul în care trăim, nu pot exista două voinţe absolute si suverane: a lui Dumnezeu si a noastră. De aceea trebuie să învăţăm a spune: “facă-se voia Ta, Doamne”…

Dacă vom privi la câteva exemple biblice, vom înţelege că supunerea este singura cale spre binecuvântările pe care Dumnezeu le are pregătite pentru noi. Cel mai viu exemplu este acel al Mariei si a lui Iosif. Ei erau în preajma căsătoriei. Aveau fără îndoială, visele lor si planuri de îndeplinit. Dumnezeu “a dat buzna” în viaţa lor, răsturnându-le planurile. Da, Maria a fost instrumentul de care Dumnezeu s-a folosit pentru a-si duce la îndeplinire cel mai măreţ plan: mântuirea omului, prin Isus Hristos. Dar totul s-a întâmplat nu înainte ca ea să spună cuvintele pe care le-am citat si mai devreme: “iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele Tale”. Dumnezeu nu forteaza vointa noastră, ci ne foloseste doar în măsura în care acceptăm planul Lui, cu intreg pretul care-l implica.

Vedem, de asemenea, că Fiul lui Dumnezeu a părăsit slava cerească, împlinind astfel voia Tatălui. El a acceptat această voie si a împlinit cuvintele profeţite în Psalmul 40:7 .”Atunci am zis: Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule”… Apoi în timpul vieţii pe care Isus a trăit-o pe pământ, a urmărit în permanenţă împlinirea voiei lui Dumnezeu Tatăl. El a spus: mâncarea Mea este să fac voia Celui ce

M-a trimis si să împlinesc lucrarea Lui”. (Ioan 4:34).

A fi crestin nu înseamnă a sti bine să reciţi crezul, ci presupune o viaţă trăită după voia lui Dumnezeu. Nu orisicine-mi zice: „Doamne, Doamne!., va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7:21). Ucenicia mea si a ta se dovedeste prin acceptarea deplina a vointei Tatalui ceresc. Iar voia Domnului este bună, plăcută si desăvârsită. (Romani 12:2). Este bună pentru că vine de la un Dumnezeu bun. Este plăcută în rezultatele ei, chiar dacă pentru moment trebuie să trecem prin situaţii neplăcutesi neantelese de noi. Este desăvârsită, pentru că vine din partea unui Dumnezeu desăvârsit.

Cineva a definit voia lui Dumnezeu ca fiind ceea ce ai face si tu din toată inima, dacă ai cunoaste toate amănuntele. Deocamdată, nu le cunoastem. Nici fecioara Maria nu le-a cunoscut. Dar va veni o zi când le vom cunoaste si vom înţelege pe deplin, totul. Atunci vom recunoaste fara nici o indoiala ca voia Domnului este intradevar minunata!.

„Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume” (1 Ioan 4:4)

Generalului McArthur i s-a refuzat de doua ori admiterea la West Point. Dar a treia oara a fost acceptat si a pasit pe paginile manualelor de istorie. Rudyard Kipling a primit o scrisoare de respingere de la examinatorul din San Francisco, in care scria: „Ne pare rau, domnule Kipling, dar pur si simplu nu stiti cum sa utilizati limba engleza”. Dupa o viata intreaga de infrangeri, la 66 de ani, Winston Churchill a devenit unul dintre cei mai mari primi ministri ai Marii Britanii. Profesorul de muzica al lui Enrico Caruso i-a spus ca „nu are voce deloc si ca nu stie sa cante”. Profesorii lui Einstein l-au descris drept: „incet mintal, nesociabil si in voia visurilor sale nebunesti”.

Viata inseamna biruinte! Cuceresti un munte si inainte sa-ti dai seama iti apare un altul in cale – unul si mai mare. Iti mai aduci aminte de Petru care s-a lepadat de Domnul intr-un moment de slabiciune si de Iona care a fugit de chemarea Domnului intrucat i-a fost teama? In fiecare relatare despre victorie, exista capitole despre infrangere. Dar prin harul lui Dumnezeu poti invinge! De aceea Biblia spune: „Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume”. Hudson Taylor a spus: „Multi crestini estimeaza dificultatea in lumina propriilor lor resurse, astfel ei incearca foarte putin si mereu esueaza. Adevaratii uriasi au fost cu totii niste oameni slabi care au facut niste lucruri marete pentru Dumnezeu fiindca s-au bazat pe puterea si prezenta Lui in viata lor”.

Concluzie: nu iti fa griji cu privire la esec, fa-ti griji cu privire la ce Ii vei spune lui Dumnezeu daca nu incerci.

 http://cuvdumnezeu.blogspot.com